Eutanasierea

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Observ că, în momentul de faţă, două sunt subiectele de actualitate, ca să nu zic la modă: bătaia lui Bote cu amanta şi eutanasierea. Atenţie, e vorba de două subiecte total separate şi nicidecum de un asemenea procedeu aplicat lui Bote sau amantei.
Întrucât primul subiect nu mă interesează nici cât negrul sub unghie, astăzi voi emite o părere despre cel de-al doilea: eutanasierea.
Până acum, lucrurile au fost de aşa natură încât am putut vedea cu proprii mei ochi cum se desfăşoară viaţa în diferite oraşe europene, capitale sau nu. În unele am stat mai mult, în altele mai puţin dar, oricum, suficient ca să apuc să văd câteva lucruri concrete. Sau, cel puţin, aparenţa lor.
Mi-a fost dat să văd oraşe în care era suficient ca un agent de circulaţie să ridice o mână şi coloane de kilometri de maşini îngheţau pur şi simplu, spre deosebire de Bucureşti unde, după semnalul agentului, mai trec cinci sau şase maşini. Mi-a fost dat să văd oraşe în care cititorul de card pentru accesul în metrou era doar o piesă ornamentală, totul decurgând pe baza bunului simţ al călătorilor, spre deosebire de Bucureşti unde, chiar dacă sunt doi agenţi lângă turnicheţi, tot mai sar unii pârleazul. Mi-a fost dat să văd oraşe în care oamenii aveau acces liber pe iarba din parcuri, dar nu lăsau poteci în urmă şi nici munţi de gunoaie, aşa cum se întâmplă oriunde în România. Mi-a fost dat să văd oraşe în care cetăţenii îşi respectau monumentele şi istoria, bună, rea, aşa cum a fost, spre deosebire de români care se poartă de parcă abia ar aştepta să-şi mâzgălească monumentele.
Dar, mai important decât toate, am văzut şi am circulat zile întregi în oraşe în care nu am avut nevoie nici măcar o secundă să mă uit pe unde calc. Nu vă pot exprima sentimentul de libertate pe care l-am avut. Au fost oraşe în care nu m-am gândit absolut de loc unde să calc atunci când cobor din maşină. Oraşe în care m-am suit noaptea în maşină ca să fac plimbări, fără să mă gândesc de loc că voi băga o murdărie în maşină. Oraşe în care m-am putut uita liniştit la monumente, la clădiri sau la oameni fără să am altă grijă decât să nu lovesc un alt trecător. Vă repet că a fost şi a rămas una din cele mai puternice senzaţii de libertate pe care le-am avut şi le am atunci când ies din ţară.
Poate că au şi ei câini cu sau fără stăpân. Poate că au şi ei probleme cu respectivele animale. Dar rămâne problema oficialităţilor. Treaba lor ce fac cu ei, dar oamenii îşi văd în continuare de treburile lor pentru că de aia plătesc taxe. Tot ce ştiu ei este că pot merge liniştiţi pe străzi curate. Ce se întâmplă la noi? Ei bine, la noi problema se transferă în cel mai pur stil dâmboviţean. Nimeni nu vrea şi nu poate să-şi ia vreo răspundere şi atunci, ce s-au gândit: ia să întrebăm noi populaţia. Să le transferăm lor răspunderea acestei decizii. Rezultatul? Oamenii s-au împărţit în tabere pro şi contra diferitelor metode, iar în final nu va fi luată nicio hotărâre.
Ca o concluzie, pentru că îmi este silă de un subiect atât de murdar, vreau să le transmit autorităţilor că nu mă interesează ce metodă vor folosi. Nu este treaba mea. E treaba lor. Eu nu le cer părerea cum să-mi rezolv problemele şi, asemeni mie, la fel fac toţi locuitorii capitalei. Nu ştiu ce metodă e bună şi nici nu vreau să ştiu, aşa cum nu ştiu o mulţime de alte lucruri pe care le fac. Tot ce vreau este să merg pe străzi fără să-mi fie frică pe unde calc.
Să auzim de bine!