Biletul nevestei la control

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Întâmplarea pe care o voi povesti azi este deosebită. Deosebită pentru că am primit pentru prima dată aplauze în public.
Suntem o familie modestă, care locuieşte într-o locuinţă modestă cu doi papagali guralivi pe balcon, cu prieteni modeşti şi rude modeste. Nu am participat niciodată la evenimente mondene şi nici la alte evenimente în care să atragem atenţia. Până acum, singura apreciere publică de care am beneficiat a fost momentul în care am primit un tricou cu sigla “Voluntar-Superstar” pentru aportul personal adus la plantarea copăceilor pe islazurile patriei. Acum, nu ştiu dacă tot aprecieri publice se numesc şi remarcile prietenilor care îmi spun când ne vedem „Mamă, ce burtă ai făcut!”. Însă poziţia socială nu ne împiedică să ne iubim. Iar eu, care sunt un adept convins al teoriei că “o viaţă are omul”, aplic această teorie în practică cu tot sârgul. Adică, mai pe şleau, îmi trăiesc viaţa din plin, secundă de secundă. Iar unul din modurile de a-ţi trăi viaţa din plin, este acela de a-ţi spune şi dovedi iubirea ori de câte ori simţi că vrei să o faci. Fără jenă şi fără ipocrizie.
Stau cu soţia într-o staţie şi aşteptăm apariţia la orizont a vreunui mijloc de transport RATB. Cu toată motorizarea din dotare, suntem ecologişti practicanţi şi nu pierdem niciun prilej de a ne deplasa pe jos sau cu RATB-ul. Iată că vine şi ditamai autobuzul. Opreşte în staţie, deschide uşile regulamentar, iar lumea dă buluc să iasă, autobuzul rămânând plin la 62,37 % din capacitate. Politicos cum mă ştiţi, îmi las soţia să urce prima, iar ea se aşează pe unul din scaunele duble. Rămân pe platformă ca să validez cardul, moment în care simt nevoia unei manifestări afective faţă de soţie. Mă îndrept spre bancheta pe care a luat loc şi, cu o voce şi o expresie cât mai sobre îi spun:
- Biletele la control, vă rog.
O linişte ciudată se lasă în autobuz. Ea prinde jocul şi îmi răspunde panicată:
- Vai, dar nu am bilet!
Supravieţuitorii din autobuz întorc capetele curioşi. Eu continui la fel de sobru:
- Îmi pare rău, dar va trebui să îmi prezentaţi actele dumneavoastră la control.
Unii dintre pasageri se întorc de-a binelea spre noi. Eu continui la fel de aprig, iar ea la fel de speriată:
- Vai, ce mă fac? Nu am actele la mine.
Eu continui necruţător:
- Nu aveţi actele? În cazul acesta va trebui să plătiţi amendă.
Ea îmi răspunde cu un tremur în glas:
- Dar nu am nici bani! Ce mă fac?
Scena a ajuns la apogeu. Inimile tuturor bat în ritm sporit. E momentul să iau decizia finală, aşa că îi spun:
- În acest caz nu există altă soluţie decât să vă căsătoriţi cu mine!
După care mă reped şi o iau în braţe. În mod surprinzător, călătorilor le cade fisa, încep să râdă deconectaţi, iar vreo doi dau glas sentimentelor de uşurare de care sunt cuprinşi şi declamă însoţiţi de câteva aplauze:
- Bravo, nene! Mi-ai plăcut! Sărut-o!
Ceea ce am şi făcut.
Să auzim de bine!