Cum se mănâncă şniţelul

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Suntem o grămadă de ghizi, care mai frumoşi, care mai urâţi în tabăra anuală de instruire. Anul acesta suntem cazaţi la cabana Babele. O săptămână de instructaje grele de dimineaţă până seară, de viscol şi frig ne este de ajuns. În fond, erau printre noi şi colegi care îşi doreau să apuce vârsta de treizeci de ani. O petrecere relaxantă se impunea de la sine. Hotărâm să o organizăm vineri seara pentru că sâmbătă urma să fim invadaţi de turişti. Se aranjează mese, se întocmesc meniuri, se aleg băuturile etc. Cum printre noi erau şi reprezentante marcante ale sexului frumos, am avut grijă să nu lipsească şi ceva muzică de calitate. Vine şi vineri seara, seara de petrecere. Cântec, dans şi voie bună cum bine le stă unor vajnici urmaşi de geto daci. Un coleg mă trage după un colţ şi îmi pune o întrebare oarecum incomodă:
- Ce părere ai de un şniţel din carton?
Până atunci nu emisesem în nicio ocazie păreri referitoare la subiectul respectiv, aşa că am păstrat o neutralitate binevoitoare şi de data asta. Colegul continuă pe acelaşi ton şoptit:
- Crezi că i-ar plăcea lui Marcel?
Zornăitul fisei care mi-a căzut a fost acoperit de zgomotul din sală. Mergem fuguţa la bucătar şi îi comandăm două bucăţi semnificative din renumitul şniţel, dându-i şi indicaţiile de livrare. Ne întoarcem în sală şi, precum partizanii, îl înconjurăm pe Marcel pe flancuri. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, mai o glumă, mai o bârfă, iată că vine momentul să mâncăm ceva.
- Io vreau un şniţel vienez, da’ unu’ mare, să mă satur, declară colegul cel instigator.
Îi ţin isonul:
- Da, cred că şi io voi lua unul, cu mult piure. Dumnezeule! exclam făţarnic, chiar îmi era dor de un şniţel.
Victima inocentă încadrată de noi muşcă în plin din momeală:
- Băăăi, să ştiţi că aveţi dreptate, vreau şi io unul.
Nu mai era cale de întoarcere. Vin şniţelele comandate, puse pe masă în ordinea indicată de noi. Ne repezim ca apucaţii, tăiem câte o bucată şi începem să mestecăm. Îl privim pe Marcel cu coada ochiului.
- Mmm, ce bun e, bag eu paie pe foc.
- Daa, e minunat mă completează colegul de complot.
Îl vedem pe Marcel că se opreşte din mestecat şi ne aruncă priviri neliniştite. Simţim o sudoare rece pe spate.
- Băi, nu e bun, declară el decis. Aşa nu e bun. Ăsta merge cu castraveciori în oţet.
Liniştiţi brusc, oftăm din rărunchi şi ne lăsăm pe spate. Până la ora zece din noapte, mâncaserăm fiecare câte două porţii mari. Evident, cu castraveciori în oţet.
Să auzim de bine!