Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
În marxism i se spunea plusvaloare. În economia capitalistă i se spune valoare adăugată. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, se poate da următorul exemplu sumar şi sugestiv. Din laminate de fier se produc rulmenţi. Cantitatea totală de rulmenţi produsă are o valoare de vânzare mai mare decât cantitatea de fier brut, neprelucrat. Această diferenţă de valoare se numeşte valoare adăugată.
Ei bine, acum că ne-am lămurit, hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că eu sunt stăpânul absolut al unei ţări şi trebuie să-i decid politica ei economică şi industrială. Am de ales între a produce şi vinde fier (din care alţii vor obţine diverse produse cu valoare adăugată) sau a produce şi vinde rulmenţi. Care credeţi că mi-ar fi opţiunea? Să produc şi să vând rulmenţi, desigur. De ce? Păi, în primul rând pentru că rulmenţii îi voi vinde cu un preţ mai mare decât al fierului neprelucrat, chiar dacă asta implică cheltuieli de producţie mai mari. Dar, mai mult decât profitul, mă va interesa faptul că, producând rulmenţi, voi da de lucru şi altor categorii de salariaţi (care vor consuma şi vor plăti accize, taxe şi impozite) şi voi dezvolta şi alte ramuri (care îmi vor aduce alte valori adăugate). Voi putea dezvolta o industrie a construcţiilor de maşini prin aşchiere, una de aparate de măsură, una de lubrifianţi şi exemplele pot continua. Acum, e nevoie de o precizare. Acest exerciţiu de imaginaţie se poate concepe doar într-o ţară normală, condusă de un guvern normal, cu o economie normală. Ce s-a întâmplat la noi?
La noi nu s-a întâmplat nimic. Economia românească, cu foarte mici excepţii, nu poate produce valoare adăugată. Nu are cu ce (Şi să nu-mi pomeniţi aici de Dacia-Renault că fac râie. Aia e cu totul altă speţă). Aveţi cunoştinţă de vreo ramură industrială care să producă ceva? Până şi termopanele se importă. Producem aparate foto (unde valoarea adăugată atinge cote colosale)? Nu. Producem autoturisme? Nu. Producem camioane? Nu. Producem ceasuri? Nu. Producem tigăi? Nu. Producem pantofi? Nu. Producem strunguri? Nu. Producem televizoare? Nu. Producem creioane? Nu. Mă opresc aici cu enumerarea că am obosit şi m-am enervat.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să privim puţin spre Japonia, ţară fără agricultură şi fără resurse naturale. Dar una din primele puteri economice ale lumii, deşi trăieşte numai din importuri. Cum a fost posibil? Simplu. S-au axat pe fabricarea câtorva produse care înglobează o valoare adăugată uriaşă: aparate, foto, autoturisme, electronică.
Iar relaţia dintre bani şi produse/servicii este cât se poate de limpede: masa monetară în circulaţie trebuie să aibă o acoperire echivalentă cu volumul produselor şi serviciilor din economie. Economia ta produce sau face ceva, atunci şi banii tăi au acoperire şi putere. Nu produce sau nu face nimic? Ai inflaţie. Dar noi nu am avut! Nu începe să vi se pară ceva curios? Cum, în România nu funcţionează aceleaşi legi ale economiei ca în oricare altă ţară?
Aşa e, vor zice scepticii, şi cu dezvoltarea avută de România până mai anul trecut cum rămâne? Cum rămâne cu PIB-ul ei care creştea ca o gogoaşă înfuriată? Sintagma “ca o gogoaşă” mi se pare deosebit de potrivită, pentru că gogoaşă a fost. PIB este o noţiune foarte general cuprinzătoare. Dacă eu mă duc acum la o casă de schimb şi convertesc zece euro în lei, operaţiunea va intra în calculul PIB. Acum, începeţi să vedeţi unde vreau să ajung? Da, PIB-ul nostru a crescut, dar nu datorită unei economii reale, care produce valoare adăugată, ci datorită tranzacţiilor şi speculaţiilor imobiliare care au atins cote necunoscute în alte ţări. Nu producţia vreunei ramuri economice a dus la creşterea PIB, ci o serie de tranzacţii care au făcut din PIB-ul românesc un colos pe picioare de ţânţar. Masa monetară aflată în circulaţie nu a avut nicio acoperire reală, nici în produse şi nici în servicii.
Cum rămâne atunci cu puterea leului faţă de euro? Păi, nu rămâne de loc. De ce? Pentru că practic, de 20 de ani încoace, echilibrul economiei româneşti se datorează utilizării de către Banca Naţională a unor pârghii financiare. Fără nicio legătură cu dezvoltarea economică
De ce am scris acest articol? Pentru că doresc să se ştie că unul din cei mai mari oameni (şi modeşti în aceeaşi măsură) pe care i-a avut România vreodată este Mugur Isărescu. El singur a reuşit, folosind pârghiile totuşi limitate ale Băncii Naţionale, să păstreze pe linia de plutire economia iluzorie a României. Pentru un singur om este o performanţă uriaşă. Sfatul meu prietenesc este să vă rugaţi la Dumnezeu ca să-i dea sănătate şi idei pentru că numai cu ajutorul lui vom avea o şansă ca să ieşim din criză.
Să auzim de bine!
În marxism i se spunea plusvaloare. În economia capitalistă i se spune valoare adăugată. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, se poate da următorul exemplu sumar şi sugestiv. Din laminate de fier se produc rulmenţi. Cantitatea totală de rulmenţi produsă are o valoare de vânzare mai mare decât cantitatea de fier brut, neprelucrat. Această diferenţă de valoare se numeşte valoare adăugată.
Ei bine, acum că ne-am lămurit, hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că eu sunt stăpânul absolut al unei ţări şi trebuie să-i decid politica ei economică şi industrială. Am de ales între a produce şi vinde fier (din care alţii vor obţine diverse produse cu valoare adăugată) sau a produce şi vinde rulmenţi. Care credeţi că mi-ar fi opţiunea? Să produc şi să vând rulmenţi, desigur. De ce? Păi, în primul rând pentru că rulmenţii îi voi vinde cu un preţ mai mare decât al fierului neprelucrat, chiar dacă asta implică cheltuieli de producţie mai mari. Dar, mai mult decât profitul, mă va interesa faptul că, producând rulmenţi, voi da de lucru şi altor categorii de salariaţi (care vor consuma şi vor plăti accize, taxe şi impozite) şi voi dezvolta şi alte ramuri (care îmi vor aduce alte valori adăugate). Voi putea dezvolta o industrie a construcţiilor de maşini prin aşchiere, una de aparate de măsură, una de lubrifianţi şi exemplele pot continua. Acum, e nevoie de o precizare. Acest exerciţiu de imaginaţie se poate concepe doar într-o ţară normală, condusă de un guvern normal, cu o economie normală. Ce s-a întâmplat la noi?
La noi nu s-a întâmplat nimic. Economia românească, cu foarte mici excepţii, nu poate produce valoare adăugată. Nu are cu ce (Şi să nu-mi pomeniţi aici de Dacia-Renault că fac râie. Aia e cu totul altă speţă). Aveţi cunoştinţă de vreo ramură industrială care să producă ceva? Până şi termopanele se importă. Producem aparate foto (unde valoarea adăugată atinge cote colosale)? Nu. Producem autoturisme? Nu. Producem camioane? Nu. Producem ceasuri? Nu. Producem tigăi? Nu. Producem pantofi? Nu. Producem strunguri? Nu. Producem televizoare? Nu. Producem creioane? Nu. Mă opresc aici cu enumerarea că am obosit şi m-am enervat.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să privim puţin spre Japonia, ţară fără agricultură şi fără resurse naturale. Dar una din primele puteri economice ale lumii, deşi trăieşte numai din importuri. Cum a fost posibil? Simplu. S-au axat pe fabricarea câtorva produse care înglobează o valoare adăugată uriaşă: aparate, foto, autoturisme, electronică.
Iar relaţia dintre bani şi produse/servicii este cât se poate de limpede: masa monetară în circulaţie trebuie să aibă o acoperire echivalentă cu volumul produselor şi serviciilor din economie. Economia ta produce sau face ceva, atunci şi banii tăi au acoperire şi putere. Nu produce sau nu face nimic? Ai inflaţie. Dar noi nu am avut! Nu începe să vi se pară ceva curios? Cum, în România nu funcţionează aceleaşi legi ale economiei ca în oricare altă ţară?
Aşa e, vor zice scepticii, şi cu dezvoltarea avută de România până mai anul trecut cum rămâne? Cum rămâne cu PIB-ul ei care creştea ca o gogoaşă înfuriată? Sintagma “ca o gogoaşă” mi se pare deosebit de potrivită, pentru că gogoaşă a fost. PIB este o noţiune foarte general cuprinzătoare. Dacă eu mă duc acum la o casă de schimb şi convertesc zece euro în lei, operaţiunea va intra în calculul PIB. Acum, începeţi să vedeţi unde vreau să ajung? Da, PIB-ul nostru a crescut, dar nu datorită unei economii reale, care produce valoare adăugată, ci datorită tranzacţiilor şi speculaţiilor imobiliare care au atins cote necunoscute în alte ţări. Nu producţia vreunei ramuri economice a dus la creşterea PIB, ci o serie de tranzacţii care au făcut din PIB-ul românesc un colos pe picioare de ţânţar. Masa monetară aflată în circulaţie nu a avut nicio acoperire reală, nici în produse şi nici în servicii.
Cum rămâne atunci cu puterea leului faţă de euro? Păi, nu rămâne de loc. De ce? Pentru că practic, de 20 de ani încoace, echilibrul economiei româneşti se datorează utilizării de către Banca Naţională a unor pârghii financiare. Fără nicio legătură cu dezvoltarea economică
De ce am scris acest articol? Pentru că doresc să se ştie că unul din cei mai mari oameni (şi modeşti în aceeaşi măsură) pe care i-a avut România vreodată este Mugur Isărescu. El singur a reuşit, folosind pârghiile totuşi limitate ale Băncii Naţionale, să păstreze pe linia de plutire economia iluzorie a României. Pentru un singur om este o performanţă uriaşă. Sfatul meu prietenesc este să vă rugaţi la Dumnezeu ca să-i dea sănătate şi idei pentru că numai cu ajutorul lui vom avea o şansă ca să ieşim din criză.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!