La vânătoare

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Deşteptătorul celularului sună. Îmi place să mă trezesc în sunetul melodiei “Numai una” interpretată de trupa Phoenix. O melodie frumoasă despre o femeie frumoasă şi dorită. Cu aceste gânduri sar din pat şi intru în programul matinal: spălat, bărbierit, strâns patul, strâns vasele, îmbrăcat şi plecat. Mă uit pe fereastră, verific barometrul şi părăsesc apartamentul convins că voi avea o zi minunată.
La ieşirea din bloc mă opresc preţ de câteva secunde ca să-mi înfund căştile în urechi. Cititorii mai vechi ai blogului au aflat deja că, între mine şi player-ul meu există un fel de simbioză. În acel moment o zăresc: înaltă, suplă, se îndereaptă cu un mers frumos spre capătul aleii. Sunt un ecologist practicant, aşa că nu folosesc autoturismul pentru deplasarea la serviciu. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi mă decid: nu e prima dată când o văd pe alee. O voi urmări. În fond, ce am de pierdut?
Tipa este un exemplar reuşit. E bună, foarte bună, e bună rău, dacă mă înţelegeţi. Îi fac o examinare cât pot mai atentă. O pereche de blugi mulaţi îi scoate în evidenţă picioarele nepermis de lungi şi de suple. Chiar mă gândesc de ce se permite circulaţia unor astfel de femei pe străzi. O jachetă cu mânecuţe scurte dă la iveală două braţe albe şi rotunde. Se spune că Ana da Austria era femeia cu cele mai frumoase mâini din lume. Ei bine, se pare că o urmăresc pe Ana de Austria. Merg în urma ei la vreo trei metri şi mă decid să mă apropii.
Continui să o păstrez în câmpul meu vizual. Părul îi face o buclă lină atunci când îi atinge spatele. Umerii drepţi, ţinuta dreaptă şi lejeră. Cu siguranţă a făcut patinaj la un moment dat. Brusc, femeia se opreşte în faţa unei vitrine. O ocazie minunată ca să micşorez distanţa. Ajung lângă ea continuând să o examinez cu coada ochiului. O pereche de sandale uşoare îi dau la iveală degetele îngrijite şi călcâiele roz. Ridică mâna ca să vadă cât e ceasul şi astfel am ocazia să îi văd verigheta. Şi să observ că degetele ei par lipsite de articulaţii. Ah, ferice de soţul ei...
Examinarea vitrinei nu durează mult şi tipa se pune în mişcare. Eu, după ea. Pulsul meu oscilează lejer în jurul valorii de 84 bătăi pe minut. Şi e în creştere. Cu ochii pe ea ajung la trecerea de pietoni. Se opreşte ca să se asigure şi atunci profit ca să mă aşez în stânga ei. Şirul de maşini trece incontinent, iar eu fierb. Ştiu că dacă traversează ne vom despărţi. Sunt mai multe staţii de RATB şi eu totuşi trebuie să ajung la serviciu.
Nu mai rezist, mă întorc spre ea şi o iau în braţe. Fără să îi dau timp de gândire încep să o sărut. Simt cum se înmoaie în braţele mele sub ploaia de sărutări. În avalanşa de sentimente care mă copleşesc, îi şoptesc între două sărutări:
- Te rog să ai grijă azi la serviciu. Şi să nu uiţi să mă suni când ajungi.
- Bine, îmi susură ea dulce la ureche. Iar tu să nu uiţi să treci pe la mama ca să iei dulceaţa de căpşuni.
Să auzim de bine!