Cum să ocoleşti (cu) un GPS

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta suntem hotărâţi: o vom face lată. Ne-am strâns toată gaşca şi am decis să închiriem o cabană, undeva într-un loc mai retras, un loc cu verdeață, un loc doar pentru noi. Stabilimentul trebuie să fie nici prea mic, dar nici prea mare, noi fiind un grup de vreo 14 persoane, fără să mai punem bagajele la socoteală. Mihăiţă se oferă să rezolve el treaba. Ştim bine ce înseamnă asta: o va pune pe Melania, soţia lui, să stea zi şi noapte pe Internet până va găsi ceva potrivit. Cu sufletul trist gândindu-ne la biata femeie, ne despărţim.
Dar nu pentru mult timp, pentru că după doar două zile Mihăiţă ne anunţă că a rezolvat problema: o cabană nou-nouţă undeva prin Făgăraş. Ne întâlnim vineri pe la prânz la ieşirea din Bucureşti ca să formăm coloana auto. Suntem distribuiţi fără deosebire de sex, religie sau apartenenţă politică în cinci maşini. Printre altele, Iulică vine cu propunerea că ar fi fost bine să solicităm un motociclist de la Poliţie, având în vedere numărul maşinilor din coloană. Îl liniştim spunându-i că, dacă va conduce cum ştim noi, sigur ne vom trezi cu un motociclist. Iar Mihăiţă ne linişteşte şi ultimele temeri anunţându-ne că este fericitul posesor al unui GPS nou, cu toate hărţile la zi.
După ce se potolesc uralele, pornim la drum, cu Mihăiţă evident în frunte. Iulică iar deschide gura ca să propună ca Mihăiţă să conducă cu GPS-ul scos pe fereastră ca să vedem cu toţii traseul. Şi această problemă se rezolvă prin numărul sporit de staţii de emisie-recepţie pe care le avem în dotare. Tot chichirezul este ca fiecare din şoferi să fie atent la maşina condusă de Mihăiţă şi la semnele făcute de el. Şi uite aşa, cu ochii unul pe altul şi cu staţiile deschise, ajungem la intrarea în Braşov. După câteva sute de metri, vedem că Mihăiţă frânează. Hop şi noi la fel. După 2,6 secunde îl vedem că semnalizează la dreapta. Hop şi noi la dreapta. Mergem puţin şi îl vedem că semnalizează din nou la dreapta. Şi noi la fel. Opreşte la o intersecţie şi oprim şi noi cu tot alaiul. După care vedem că semnalizează iar la dreapta. Noi după el. Intrăm într-o şosea mare şi lată, facem la dreapta şi nu după mult timp vedem un indicator către Braşov. Ne continuăm drumul, de data asta mai încet şi cu o oarecare nelinişte în suflet. În peisaj erau elemente care ne erau deja cunoscute. Ajungem la o bifurcaţie, Mihăiţă opreşte, după care semnalizează la dreapta. Noi după el ca oile. Continuăm să oprim la intersecţii şi să facem la dreapta până observăm cu toţii (chiar şi copiii care aţipiseră) că am reintrat în şoseaua cea mare. Luăm legătura prin staţii şi decidem să tragem pe dreapta.
Urmează un consiliu de război rapid prilej pentru Mihăiţă de a declara că el merge pe unde îi arată GPS-ul. Suntem debusolaţi: e posibil ca, după câteva zile de mers în cerc, să ni se termine benzina şi proviziile. Decidem în unanimitate să închidă aparatul şi să mergem după indicatoare. Figura a ţinut excelent până la intrarea în Făgăraş. Acolo însă nu am mai avut nici un indicator să ne ajute aşa că, după o scurtă consultare, am decis că e mai bine să redeschidă aparatul. Am pornit din nou cu entuziasm la drum, dar după câteva ocoluri, un membru mai lucid al grupului a observat că iar ne rotim în jurul unui punct.
Iar am oprit şi iar ne-am consultat, dar după o mică pauză necesară ca să alungăm localnicii care începuseră să ne cunoască. Am decis cu majoritate de voturi să închidă naibii aparatul şi să mergem înainte. Şi bine am făcut pentru că, e drept că mai pe seară, am ajuns la destinaţie. Zilele de sfârşit de săptămână au trecut ca o părere cu glume şi veselie şi iată că ne trezim că este duminică la prânz şi trebuie să revenim la domiciliile conjugale. Prilej de noi consultări: mergem după indicaţiile GPS-ului au ba. Mihăiţă ne dă asigurări că, noapte de noapte, cât a durat şederea noastă la cabană, el a reglat aparatul care acum merge ca ceasul.
Decidem să plecăm în aceeaşi coloană, urmând indicaţiile aparatului. Trecem de o comună, trecem şi de a doua (bucuroşi de zilele de distracţie care vor urma, nimeni nu reţinuse nimic din imaginea drumului la dus) şi vedem că maşina lui Mihăiţă semnalizează şi face la dreapta. Ne ţinem după el o porţiune destul de scurtă pentru că iată, drumul devine impracticabil chiar pentru tractoarele forestiere. Oprim, coborâm şi ne aplecăm asupra aparatului. E clar că aparatul indică acest drum ca fiind cel mai scurt spre Bucureşti.
- Da, dar este peste Munţii Făgăraş, observă Dănuţ cu o luciditate care nu îl caracterizează.
- Îmi pare rău, continuă el, dar eu nu pot merge cu maşina pe aşa înălţimi, am astmă.
Ne uităm năuci la el: sunt semne clare că şi-a revenit şi e cel pe care îl ştim. Drumul cred că e impracticabil şi pentru caprele negre, dară-mi-te pentru nişte maşini de oraş cu garda la sol de zece centimetri!
Aşa că decidem să o ia fiecare pe unde îi convine. Iulică se ţine tare că el va păstra indicaţiile aparatului pentru că el (adică Iulică) nu crede că acesta (adică aparatul) se poate ţicni. După zece kilometri ne ajunge din urmă nervos că drumul pe care dorea să-l urmeze se termina într-o pădure.
Faptul că am scris acest articol e dovada clară că am ajuns înapoi în Bucureşti.
Să auzim de bine!