Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
România este ţara tuturor posibilităţilor. Lucrul acesta devine tot mai evident pe zi ce trece. Iar când afirm asta, mă gândesc şi la posibilitatea altora de a te batjocori. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e de ici, de colea.
Sunt cu un prieten în faţa unui cabinet de cardiologie. Iniţial, mă gândeam să vă fac o succintă prezentare a scenei, dar ar fi foarte dificil pentru că toate personajele nu au decât o trăsătură: sunt lejer trecuţi de 70 de ani.
Prietenul meu nu a venit de plăcere, ci trimis de medicul său de familie, medic care îi constatase unele probleme la inimă. E drept, nu bifase căsuţa pentru “urgenţă”, dar diagnosticul scris pe trimitere era suficient de explicit.
Stăm şi aşteptăm şi aşteptăm şi stăm. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Personal, mi se pare clar că aceste cabinete sunt destinate celor care nu au ce face. Dar nu apucăm să ajungem în pragul disperării pentru că îşi face apariţia o asistentă. Se opreşte în uşa pe care ies vălătuci de fum de ţigară şi aruncă o privire selectivă prin sală. Obişnuiţii locului cunosc procedura, drept pentru care se reped cu trimiterile în mâinile întinse spre noua zeitate.
- Şi eu, şi eu! se aud strigăte din mulţime.
Văzând că acţiunea de colectare e în toi, ne apropiem atât cât putem, iar prietenul meu întinde şi el mâna cu trimiterea. Asistenta o recepţionează printre ultimele şi reintră în cabinet, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Stăm liniştiţi ca nişte oameni maturi care sunt convinşi că un medic cardiolog înţelege foarte bine între două ţigări gravitatea unui diagnostic scris de alt medic pe o trimitere.
După alte vreo douăzeci de minute asistenta reapare din ceaţa de Kent. Vârstnicii din zonă se reped la ea fără o vorbă şi îşi recuperează trimiterile pe care asistenta le restituie. Înţelegând că e vorba de o procedură mai subtilă, preietenul meu îşi recuperează trimiterea şi o examinează. Pe spatele ei sunt scrise nişte cifre.
- Ce sunt astea? apucă s-o întrebe pe asistentă.
- Cum adică? sare ea ofuscată. E data la care aţi fost programat.
Prietenul meu se schimbă la faţă.
- De ce programat? Eu am nevoie de consultaţie acum nu peste-şi aici face o pauză ca să revadă cifrele-două luni! E vorba de o problemă la inimă pentru care trebuie să fiu consultat imediat, aşa mi-a spus medicul de familie.
Cu glas piţigăiat din cauza nervilor şi a stress-ului la care se simţea supusă, asistenta se răţoieşte la el:
- Pe ce lume trăiţi? Dumneavoastră credeţi că puteţi veni la medic fără programare, aşa, când aveţi chef să vă îmbolnăviţi?
Să auzim de bine!
România este ţara tuturor posibilităţilor. Lucrul acesta devine tot mai evident pe zi ce trece. Iar când afirm asta, mă gândesc şi la posibilitatea altora de a te batjocori. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e de ici, de colea.
Sunt cu un prieten în faţa unui cabinet de cardiologie. Iniţial, mă gândeam să vă fac o succintă prezentare a scenei, dar ar fi foarte dificil pentru că toate personajele nu au decât o trăsătură: sunt lejer trecuţi de 70 de ani.
Prietenul meu nu a venit de plăcere, ci trimis de medicul său de familie, medic care îi constatase unele probleme la inimă. E drept, nu bifase căsuţa pentru “urgenţă”, dar diagnosticul scris pe trimitere era suficient de explicit.
Stăm şi aşteptăm şi aşteptăm şi stăm. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Personal, mi se pare clar că aceste cabinete sunt destinate celor care nu au ce face. Dar nu apucăm să ajungem în pragul disperării pentru că îşi face apariţia o asistentă. Se opreşte în uşa pe care ies vălătuci de fum de ţigară şi aruncă o privire selectivă prin sală. Obişnuiţii locului cunosc procedura, drept pentru care se reped cu trimiterile în mâinile întinse spre noua zeitate.
- Şi eu, şi eu! se aud strigăte din mulţime.
Văzând că acţiunea de colectare e în toi, ne apropiem atât cât putem, iar prietenul meu întinde şi el mâna cu trimiterea. Asistenta o recepţionează printre ultimele şi reintră în cabinet, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Stăm liniştiţi ca nişte oameni maturi care sunt convinşi că un medic cardiolog înţelege foarte bine între două ţigări gravitatea unui diagnostic scris de alt medic pe o trimitere.
După alte vreo douăzeci de minute asistenta reapare din ceaţa de Kent. Vârstnicii din zonă se reped la ea fără o vorbă şi îşi recuperează trimiterile pe care asistenta le restituie. Înţelegând că e vorba de o procedură mai subtilă, preietenul meu îşi recuperează trimiterea şi o examinează. Pe spatele ei sunt scrise nişte cifre.
- Ce sunt astea? apucă s-o întrebe pe asistentă.
- Cum adică? sare ea ofuscată. E data la care aţi fost programat.
Prietenul meu se schimbă la faţă.
- De ce programat? Eu am nevoie de consultaţie acum nu peste-şi aici face o pauză ca să revadă cifrele-două luni! E vorba de o problemă la inimă pentru care trebuie să fiu consultat imediat, aşa mi-a spus medicul de familie.
Cu glas piţigăiat din cauza nervilor şi a stress-ului la care se simţea supusă, asistenta se răţoieşte la el:
- Pe ce lume trăiţi? Dumneavoastră credeţi că puteţi veni la medic fără programare, aşa, când aveţi chef să vă îmbolnăviţi?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!