vineri, 28 mai 2010

Prima scufundare

ScafandruTuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Se apropie vara, se apropie concediile. Câţiva ani buni m-am delectat cu plăcerile oferite de snorkeling. O pereche de ochelari de protecţie, tubul pentru respiraţie şi labele de broască au fost echipamentul suficient pentru început. Chiar şi cu limitările impuse de timpul de scufundare în apnee (nu am reuşit mai mult de un minut şi patuzeci de secunde) sau de adâncimea de scufundare, lumea care mi se deschidea era miraculoasă. Asta până anul trecut, când am reuşit să fac prima mea scufundare. Ce s-a întâmplat cu mine atunci este atât de neobişnuit încât simt nevoia să vă povestesc.
În primul rând sunt câteva aspecte tehnice şi nu mă refer aici la starea de sănătate sau dacă ţi se înfundă urechile la diferenţele de presiune. Este vorba de tehnică pură care, aici îşi găseşte aplicarea poate mai mult decât în alte sporturi. Un ceas bun subacvatic este absolut necesar. Cronometrarea duratei de scufundare sau a duratei cât trebuie să intri în palierul de decompresiune sunt vitale. Un manometru este la fel de necesar. Numai aşa poţi şti precis la ce adâncime te afli atunci când eşti în scufundare sau când intri în palierul de decompresiune. Iar busola nu poate lipsi. Imensitatea apei care te înconjoară în care nu vezi absolut niciun reper (piloţii au totuşi şansa de a vedea pământul...) te poate face foarte uşor să te depărtezi şi să nu mai regăseşti punctul de scufundare. Trei elemente, dar toate trei îţi determină viaţa la modul cel mai concret şi cel mai imediat.
Dincolo de aspectele tehnice, sunt alte aspecte. Aspecte care greu pot fi descrise în cuvinte. Dar, mai bine vă povestesc. M-am costumat cu costumul din neopren, mi-am pus labe, mască, tubul de oxigen etc şi am intrat în apă. Poate că, senzaţiile care au urmat au fost determinate şi de apa în care am intrat. O apă turcoaz, de o limpezime anormală, luminată până în străfunduri de irizaţiile valurilor de la suprafaţă. Vedeam bine şi vedeam până departe în orice direcţie priveam. Vedeam fundul mării atât de clar încât eram tentat să îl ating, deşi ne despărţeau zeci de metri. Simţeam cum mă integrez, cum mă topesc în noul mediu. Mă întorceam la matcă. Îmi repetam ontogenia. Undeva, în mine, simţeam că există unul din atomii primei amibe care unduia cu multe sute de milioane de ani în urmă în aceeaşi apă. Niciodată nu m-am simţit atât de bine într-un mediu atât de diferit. Toată istoria vieţii mele dispăruse. Acolo era locul meu, nu mai ştiam de existenţa blocurilor sau a maşinilor, nu mai erau ziare sau radiouri, nu mai era zgomot sau fum, eram doar eu acolo de unde plecasem cu mult, mult timp în urmă. Mă opream din înot uimit de liniştea care mă cuprinsese, uimit de cât de indiferent eram faţă de lipsa oricărui reper. Peşti preocupaţi şi paşnici treceau pe sub sau pe lângă mine. Refuzam să privesc cronometrul de frica reîntoarcerii într-un mediu pe care nu îl mai consideram al meu, un mediu care îmi devenise ostil. Tot ce îmi doream era să înot, să mă scufund, să dorm sau să privesc. Zgomote nu mai existau şi nu resimţeam lipsa lor. Orice peşte mi-ar fi înţeles limbajul trupului şi eu pe al lui. Înotau sau depuneau icre, unduiau în voie sau se hârjoneau, o viaţă de o linişte şi o simplitate absolută se desfăşura în jurul meu. Pluteam în voie între ape aidoma unei foci, respirând parcimonios ca să prelungesc durata scufundării. Priveam înainte şi vedeam un hâu imens de culoarea topazului, priveam în stânga şi vedeam acelaşi lucru. La dreapta sau în spate, peste tot în jurul meu abisul de topaz nu avea limite sau repere. O singură mişcare mai energică din laba piciorului şi eram propulsat la distanţe neobişnuite. Fiori de plăcere mă treceau la gândul că nu voi obosi niciodată. O floră nemaivăzută unduia pe fundul mării ca o invitaţie la repaus. Instantaneu, îmi reamintesc versurile lui Longfellow:
Adâncă-i marea, liniştea-i adâncă,
În sânul ei de ape toate dorm.
Un singur pas şi te afunzi în somn!
Un salt, un plescăit... şi pieri sub stâncă!
Uitasem să fotografiez sau să filmez, îmi era greu să filmez ceva ce era în mine, ceva ce eram eu. Mai mult ca niciodată mi-am dat seama cât de mult suntem apă, cât de mult suntem mare. Marea eram eu şi eu eram marea. Nu putea să-mi facă rău, nu puteam să-mi fiu duşman. Era acolo şi mă aştepta de milioane şi milioane de ani. Aceeaşi.
În mod curent nu pot suporta să stau aplecat peste geamul apartamentului mai mult de câteva secunde, deşi sunt doar şase etaje. Acum, stăteam atârnat la zeci şi zeci de metri deasupra fundului mării, iar lucrul acesta mi se părea cel mai firesc. Puteam sta acolo la fel de bine ca în oricare altă parte. Pluteam ca un făt într-un uter uriaş timorat de gândul că mă voi naşte.
Astea au fost pe scurt, pe foarte scurt, impresiile primei mele scufundări. Le voi repeta anul acesta şi ori de câte ori voi avea ocazia.
Să auzim de bine!

4 comentarii:

  1. Nuam avut ocazia niciodata, sa fac o scufundare cu un echipament ceva, dar nici nu cred ca o sa am curajul. Oricum stiu ca prima data este cel mai greu, apoi totul vine de la site. Dar ... neh... nu e pentru mine, poate o sa fiu delfin in alta viata :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, începutul e greu întotdeauna. Eu mă simt atras de apă. Vorba ta, poate că am fost delfin în altă viaţă. Sau o morsă...

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte tare articolul asta. Imi place mult modul cum l-ai redactat. Cu adevarat profesionist.

    Interesanta si aceasta intamplare, insa chiar daca nu am facut scufundari pana acum, recunosc si eu sentimentul acela de fericire cand nu mai vrei sa abandonezi acel lucru, vrei sa tina cat mai mult. Este un sentiment unic de fericire si libertate. Foarte frumos, inca o data :D

    RăspundețiȘtergere
  4. @Cosmin: Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În "Jurnalul meu foto" poţi vedea 2 secvenţe din filmările de anul trecut. Vă promit ţie şi Motreanului că anul acesta vă voi aduce câte un film cu dedicaţie.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!