Omul cu mina rasă

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Dl. Constantin e colegul nostru nesuferit. Suntem adepţii ideii că e mai bine să previi decât să vindeci, aşa că i-am aplicat un tratament care a dat deja un rezultat promiţător. De când Tică a făcut BAU! la el ascuns în fişet, omul ne salută în fiecare dimineaţă. E drept că o face cu o voce tremurată în timp ce aruncă priviri speriate în jur dar, în fond, rezultatul contează. Însă având în vedere volumul ocupat de el în spaţiu, mai este mult de lucru. Aşa că decidem să continuăm tratamentul, axaţi fiind pe cea mai nesuferită haină pe care o putem vedea zilnic: halatul lui de lucru. Este un halat alb, de chirurg ortoped (după părerea unora din noi, părere neînsuşită de tot grupul), cu buzunare şi ecuson! În fiecare vineri îl ia acasă şi, după ce îşi supune soţia la chinuri inimaginabile, vine lunea cu el spălat, apretat şi călcat. Nu este un tip original pentru că pur şi simplu imită halatul şefului. La fel de alb, la fel de curat, la fel de călcat.
Nu este niciun secret că toţi avem creioane sau pixuri cu mine de creion în dotare sau utilizare directă. Problema este că avem mai multe mine decât pixuri şi mai multe creioane decât persoane. Aşa că punem de-o clacă: unii din noi vor rade mine de creion sau pix într-un vas, în timp ce restul grupului le va ţine moralul ridicat făcând mişto de ei tot timpul şi alimentându-i cu lichide şi produse agroalimentare pentru compensarea consumului energetic excesiv. Activitatea se derulează pe parcursul a două ore, răsplata fiind un borcan de iaurt plin cu mină neagră rasă cât mai fin. După finalul apoteotic al activităţii, ne uităm ca tâmpiţii unii la alţii: ce naiba o să facem cu un borcan de iaurt plin cu mină rasă? E absolut penibil să te duci şi să îl verşi pe halatul alb al unui coleg nesuferit. Nu mai vorbim de faptul că persoana s-ar putea opune. Aşa că renunţăm la orice acţiune ulterioară şi presărăm praful obţinut pe şi în capitonajul scaunului pe care ia loc dl. Costantin după ce îmbracă halatul cel alb. Unul din noi vine cu completarea că ne-am orientat excelent când am decis să facem asta când el nu este în birou. Fiind de acord în unanimitate, plecăm la casele noastre. Soarele îşi urmează drumul astral spre asfinţit, Luna profită şi se arată rumenă la faţă, după care se ascunde pentru că, iată, vine o nouă zi.
Toţi am semnat tabelul de convocare la birou la o oră ceva mai matinală. Vine şi dl. Costantin. Ne salută cu o voce mică, îşi scoate pardesiul, deschide fişetul şi îl pune pe umeraş, îl agaţă în fişet, după care îşi îmbracă halatul alb. Noi urmărim desfăşurarea evenimentelor cu sufletul la gură. Ia loc pe scaunul din dotare, se foieşte câteva minute, după care se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Stupoare! Halatul este perfect alb în continuare. Oare nu s-a foit suficient? Începem să ne privim cu priviri acuzatoare: avem un trădător ascuns printre noi sau cineva nu şi-a îndeplinit sarcinile trasate? Exact în acel moment, uşa se deschide şi intră şeful. Încruntat şi cu mâinile la spate, ca întotdeauna. Salută scurt, după care, din înălţimile Măriei Sale, grăieşte:
- Vreau să stăm puţin de vorbă.
- Cum să nu, şefu’, se bagă in seamă dl. Costantin. Vă rog luaţi loc, şi îi oferă un scaun aflat lângă al lui.
Şeful ia loc şi ne prelucrează intensiv preţ de vreo zece minute bune. După care se ridică şi dă să iasă. Trişti, cu lacrimi în ochi, nu ne venim încă în fire după eşecul suferit.
- Ah, scoate un sunet brusc dl. Costantin.
Ne uităm la el şi nu putem să nu îi urmărim privirea îngrozită cu care fixează fundul şefului. În acea zonă, halatul este complet negru. Şi jumătate din spate. Hehe, vor zice neavizaţii, sigur v-a tras un şmotru şeful după pozna asta. Greşit! Eronat! Complet aiurea! Cel băgat la forjă a fost dl. Costantin pentru că şeful şi-a pornit raţionamentul de la faptul că dl. Costantin a fost cel care i-a oferit scaunul.
Să auzim de bine!