Afaceri în Los Angeles

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Aşa după cum NU v-am spus, am fost trimis să particip toată săptămâna trecută la un curs privind instituţiile Uniunii Europene şi mecanismele lor de funcţionare. A fost unul din cele mai interesante cursuri la care am participat în ultimul timp. Voi încerca cât de curând să vă prezint câteva lucruri deosebit de interesante, mai ales în ceea ce priveşte România. Dar, acum, vreau să vă prezint un aspect legat de cu totul altă ţară, aspect aflat cu ocazia acestui curs.
Acţiunea se petrece într-un localitate de provincie de pe coasta de vest a Statelor Unite, localitate cunoscută îndeobşte sub numele de Los Angeles. Cu zona metropolitană, localitatea nu depăşeşte 13 milioane de locuitori.
Ei bine, în această localitate funcţionează un fel de oficiu pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Să-l numim
OIMM. Cum arată acest OIMM? Cam slăbuţ faţă de normele noastre: o sală de vreo 80 m2 cu două mese, două birouri şi un perete întreg acoperit cu nişte mici sertare. Pe fiecare sertar este o etichetă cu numele unei activităţi. Astfel, există etichete pentru cizmărie, construcţii civile, soluţii IT, electrotehnică sau prelucrarea materialelor textile, transporturi etc. Câţi oameni lucrează în acest OIMM? Doar doi oameni. Pentru cei care nu au fost atenţi, voi repeta: DOI (2) oameni.
Hai să vedem ce face un întreprinzător care vrea să-şi deschidă o afacere. Să presupunem că omul nostru, să-l numim pentru uşurinţa exprimării Ashleigh, vrea să-şi deschidă un atelier de cizmărie. Ce trebuie să facă Ashleigh? Intră în OIMM, spune “bună ziua” şi se duce glonţ la peretele cu sertare. Acolo, trage sertarul pe care scrie “Cizmărie” şi scoate un formular. Cu formularul în mâna dreaptă (presupunem că Ashleigh este dreptaci), acesta se aşează la una din mese şi începe să-l completeze cu datele de identificare, ce sumă are el disponibilă, ce sumă ar avea nevoie, dacă a mai prestat asemenea activitate, în ce locaţie vrea să o deschidă, câţi salariaţi intenţionează să aibă etc. Cu formularul completat se duce la unul din salariaţii OIMM şi îi prezintă formularul. Salariatul îl citeşte, îi mai pune câteva întrebări lămuritoare, după care scoate din sertar o listă cu firme de consultanţă pe care i-o arată lui Ashleigh. Omul nostru (adică Ashleigh) îşi alege una din firme, iar salariatul OIMM îi dă atunci un „voucher” pentru firma respectivă.
Gata! Ce mai aşteptaţi? Asta a fost tot! Din acel moment, guvernul SUA presupune că Ashleigh vrea să facă bani şi îl lasă să facă bani. Pentru nevoile personale şi pentru plata taxelor (interesant mod pentru stat de a face bani fără să trimită oameni în şomaj, nu?). De întocmirea proiectului, de obţinerea avizelor de urmărirea implementării, de elaborarea rapoartelor se va ocupa firma de consultanţă plătită cu respectivul “voucher”, că de aia e firmă de consultanţă. Prietenul nostru Ashleigh nu are nevoie să ştie cum se face acel proiect, ce documente trebuie întocmite sau ce avize trebuie obţinute. El e un cizmar onest şi muncitor care vrea să scoată bani din practicarea meseriei şi exact asta e lăsat să facă.
Vi se pare normal? Mie nu. Unde sunt clădirile de zeci de milioane de euro construite pe terenuri pentru care s-au plătit sume fabuloase pentru un metru pătrat? Unde sunt holurile pline de salariaţi care fâlfâie hărtiile dintr-un birou în altul? Unde sunt sălile de aşteptare pline ochi cu oameni nervoşi? Unde sunt directorii şi directoraşii care trebuie să dea nenumărate avize? Unde sunt posturile în care partidele îşi pot angaja clientela lor politică? Oare chiar nu au învăţat nimic de la numeroasele delegaţii româneşti care s-au plimbat pe acolo în vizite de schimb de experienţă?
Să auzim de bine!