miercuri, 26 decembrie 2012

Strada Lânăriei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iubesc Bucureştii. Frumos sau nu, curat sau nu, este oraşul meu. Îi cunosc toate străzile şi toate casele (lucru destul de nociv pentru că, din această cauză, toţi membri familiei nu pregetă să mă sune ca să mă întrebe cum ajung în cutare loc, iar eu le dau informaţia cu o precizie de ordinul metrilor, inclusiv aspectul caselor de la adresa solicitată). Asta pentru că obişnuiesc să privesc în sus şi nu merg cu capul în pământ. Îmi place să mă plimb pe străzile oraşului, prin parcurile lui, iar uneori mă apucă amok-ul şi ies la câte o campanie de fotografiat pe străzi. Aşa, la nimereală.
Sunt străzi pe care am fost de nenumărate ori, sunt străzi pe care am circulat o dată, cel mult de două ori. Unele frumoase, altele urâte, atât datorită caselor, cât şi locuitorilor de baştină. Îmi place să merg pe jos, nu numai pentru că aşa recomandă doctorii, dar şi pentru că mă simt mai aproape de realitate. Vă mărturisesc că am avut şi perioade negre în viaţă, perioade când mergeam cu maşina la centrul de încărcat sifoane, centru aflat hăt, tocmai la capătul blocului meu cu două scări... Dar nu a ţinut mult pentru că mă abrutizam văzând cu ochii. Nu mai puteam citi în autobuz, în drum spre serviciu, nu mai puteam să mă opresc să admir o construcţie nouă, nu mai auzeam şi eu o ceartă pentru un loc de stat jos, o voce de om, un ton de apel al vreunui telefon, nimic din sunetele şi imaginile care ni se alătură în viaţa reală. Nu mai vedeam o vitrină, nu mai puteam mirosi o floare. Mă sculam într-o cutie, intram într-o cutie cu care mă deplasam la serviciu, apoi intram într-o cutie unde lucram şi tot aşa, până venea ora stingerii, fără să aud sau să văd ceva diferit. Cum vă spuneam, eram rupt de realitate. Nu mai simţeam sub picior călcătura străzii. Aşa cum o poţi simţi, de pildă, pe strada Lânăriei. Sau strada Frigului.
Cu siguranţă vă întrebaţi de ce am exemplificat tocmai cu aceste două străzi. Pentru că sunt comune. Pentru că sunt anonime. Pentru că sunt anodine. Pentru că nu au nimic deosebit faţă de alte străzi ale oraşului. Nu sunt amplasate în zone cu platforme industriale sau de importanţă economică. Nu leagă zone sau cartiere importante ale oraşului. Nu sunt amplasate în zone rezidenţiale şi nici nu s-au construit cartiere întregi de blocuri în zonă. Nu au caracter strategic şi nu se remarcă printr-o populaţie deosebit de numeroasă. Nu trec pe lângă vile cu piscine sau de protocol. Nu au vreo semnificaţie istorică şi nu poartă numele unor personalităţi. Nu au supermagazine sau depozite uriaşe. Nimic din toate astea sau din altele.
Şi, cu toate acestea, pe aceste străzi se sapă. Se sapă furibund, se sapă cu îndârjire, se sapă zi de zi. A terminat o firmă săpăturile şi tocmai le-a acoperit? Nicio problemă, instantaneu apare o alta, cu utilaje mai grozave, care sparg tot ce a acoperit precedenta. S-a acoperit un şanţ lat de treizeci de centimetri? Imediat apare o firmă care sapă un altul de o jumătate de metru lăţime. În anul care se pregăteşte să ne părăsească, nu a existat nicio zi, nicio oră în care să nu se sape ceva pe una din străzile nominalizate mai sus. Nu a existat niciun metru din respectivele străzi care, după ce a fost săpat în lung, să nu fie săpat şi în lat. Lungimea tuturor celorlalte săpături din Bucureşti pe timp de un an nu însumează nici de departe lungimea săpăturilor efectuate pe doar aceste două străzi.
Nu mă credeţi? Vă rog să vă planificaţi o scurtă vizită în orice zi şi la orice oră veţi dori. Vă garantez că veţi găsi o echipă de săpători căreia nici intemperiile şi nici înjurăturile locuitorilor nu le pot tempera avântul.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!