"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 3 septembrie 2012

14. Al doilea Thasos-a doisprezecea zi

Imagine preluată de pe discromat.wordpress.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e o zi deosebită. Δεκαπένταύγουστου, în greceşte. Cincisprezece august, Sf. Mărie Mare. Zi memorabilă, ziua Adormirii Maicii Domnului, zi consacrată comemorării morţii Fecioarei Maria.
Aşa că ne începem ziua nu cu o sesiune de plajă, ci cu un drum la biserica din Panaghia unde, ştim de anul trecut, se organizează o frumoasă procesiune cu icoana Fecioarei. Plecăm în grup compact şi, profitând de faptul că iar am fost păcălit şi nu conduc (deh, căci rana din pulpă nu mă lasă...) meditez la frumuseţea expresiei Maica Domnului. Frumosă mai este şi limba asta românească... Maica Domnului... Ce frumos sună cuvântul maică. Desigur, cuvântul mamă rămâne unul dintre cele mai frumoase, dar maică parcă e mai plin de semnificaţii, mai adânc.
Ajungem la destinaţie şi prietenii mei sunt fericiţii aleşi pentru a vedea cu ochii lor cum arată un poliţist din insulă. Meniţi a dirija traficul deosebit în această zi (dacă ne gândim doar la faptul că vin autocare pline cu vizitatori, turişti străini sau greci) aceştia nu se remarcă nici prin ţinute războinice, nici prin armament S-F. De fapt, singura figură care se remarcă e a unei poliţiste foarte drăguţe, ce e drept, şi care vorbeşte de zor la celular...
Ne închinăm la icoană, intrăm în biserică şi spunem câteva rugăciuni, care, poate, ne vor mai uşura din păcate şi ieşim în curtea bisericii. După ce aprindem câte o lumânare plecăm spre piaţa localităţii, dar nu înainte de a întreba unul din orchestranţi la ce oră va începe procesiunea. La 10.30 ne precizează omul şi noi, ca nişte adevăraţi români, nu dăm doi bani pe precizia exprimării.
Dar fix la 10.30 încep clopotele să bată şi alaiul se pune în mişcare. Prind câteva cadre reuşite şi mai admir odată o casă frumos văruită care a fost subiectul admiraţiei noastre şi anul trecut. Şi tot ca anul trecut şi, probabil, ca şi în alţi ani, uşile tuturor caselor stau deschise... Iar oamenii, cunoscuţi sau nu, se salută toţi pe stradă cu Καλή μέρα! Χρόνια πολλά!/Bună ziua! La mulţi ani! cinstind astfel momentul. Dar plimbarea noastră prin centrul localităţii nu se rezumă doar la privit, ci îi dăm şi o conotaţie mai practică. Cu ochi de vultur, Denis observă într-o curte expoziţia unui fabricant de tot felul de instrumente utilizate de amatorii de grătar făcut în curtea casei de la ţară. Aşa că adăstăm la poarta omului, timp în care prietenul nostru îşi cumpără un set bine articulat de instrumente.
După care, Plaja de Aur fiind cea mai apropiată, decidem să o abordăm. Numai că, de data asta, suntem păţiţi şi ne impunem o altă orientare. Data trecută stătusem în partea unde plaja are o taxă de şase euro pentru o umbrelă şi două şezlonguri. Doamnele noastre, mai econoame, observaseră cu acea ocazie că există o altă zonă unde taxa e de cinci euro. Aşa că, ne mutăm în zona mai ieftină, prilej de a asista la unul din cele mai violente schimburi de cuvinte de când suntem în insulă. Administratorul sectorului mai scump îl acuza pe cel al sectorului mai ieftin că îi ia clienţii şi viceversa. Vorbele sunt atât de răstite şi de violente încât rămânem muţi minute în şir, neştiind dacă să ne instalăm sau nu.
Decidem să ne instalăm şi bine facem, pentru că observăm că şezlongurile noastre sunt asezonate fiecare cu câte un scaun pliant, scaun de mare utilitate atunci când nu eşti încă doborât de consumul moderat de bere care te face să simţi nevoia să te întinzi pe şezlong...
Intru în apă bucuros că avem parte de aşa dotări şi îmi zic în barbă: ia să mă dedau eu la o mică repriză de înot adevărat. Drept pentru care, îmi bag capul între umeri, umerii în apă şi încep să dau metodic din mâini şi din picioare. Şi dau, şi dau, şi dau... Ritmic, scoteam gura şi mă aprovizionam cu cantitatea necesară de aer supravieţuirii. Şi dau, şi dau... După un timp mă gândesc că ar fi bine să mă opresc dacă nu vreau să ajung pe coasta Asiei Mici şi mă uit în urmă. Mamă, ce mic era ţărmul! Mă gândesc că sub mine sunt câteva sute metri de apă, aşa că îmi las picioarele în voie pentru un mic respiro în vederea reîntoarcerii. Şi, surpriză, ating cu picioarele nisipul! Şi aşa am venit până lângă mal, cu picioarele atingând nisipul... Marea mea repriză de înot se rezumase la o bălăceală minoră.
Ajung la şezlonguri gândindu-mă că singurul leac natural pentru o asemenea supărare e o cutie de bere Mithos rece. Dar, ce să vezi, ai mei râdeau de se prăpădeau pe şezlonguri şi prosoape. Nu de păţania mea, ci de faptul că scaunele pe care noi le considerasem a fi de drept comun, erau cât se poate de private, cetăţeanul poseor fiind în apă la momentul sosirii noastre. Acum, omul reuşise să revină la suprafaţă şi îşi exprimase verbal şi civilizat dorinţa de a reintra în posesia lor...
Odată ziua de plajă terminată, decidem să nu mai mergem la hotel, ci direct prin magazine şi apoi la restaurant. Prilej pentru mine de a mă duce la pantofarul cel plin de muzică şi bune intenţii. Intru, salut şi îl întreb:
- Mă mai ţii minte?
- Sigur! Ai adus memory stick-ul?
Asta-i culmea! Omul ăsta chiar e serios! Aşa că mă aşez lângă el şi aştept să-mi umple memory stick-ul de cea mai bună muzică house. La sfârşit îl întreb ce ar vrea în schimb, cum pot să-l răsplătesc, dar omul e aşa de uimit de întrebarea mea, că aproape cade pe spate.
Îl părăsesc pe bunul om cu cele mai alese salutări pe care le ştiu în greceşte şi plec în căutarea tovarăşilor mei. Acum, dragii mei, simt nevoia să vă dau un sfat: dacă sunteţi în concediu, vă aflaţi pe o stradă comercială şi vreţi să parcurgeţi un număr cât mai redus de kilomentri, ei bine, atunci nu vă lăsaţi nevestele să intre prin magazine.
În cazul nostru lucrurile capătă o turnură apocaliptică prin aceea că, atunci când una ieşea dintr-un magazin, o alta intra în altul... Mă alătur grupului de bărbaţi care-şi urmează nevestele abulici şi, după parcurgerea unui număr considerabil de kilometri pe o stradă de nici două sute de metri, ajungem la Doukas. Noi, bărbaţii, suntem atât de extenuaţi încât nici nu mai avem puterea să comandăm stacanele cu bere rece, dar ospătarii dau dovadă de un înalt umanism şi ne înţeleg semnele disperate. Acu’, ca să v-o spun p’a dreaptă, între noi se află doi posesori ai unor nume legate de cel al Mariei, aşa că, spre deosebire de alte seri, se fac cadouri şi se consumă la masă două carafe de vin în loc de una. Asta în urale reciproce având pe fundal sunetul paharelor ciocnite. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, cred că ne-am şi pupat...
Ajunşi la hotelul de reşedinţă ne aşteaptă plăcuta surpriză a reîntâlnirii cu fiica noastră, venită şi ea cu un grup de colegi şi colege. Facem un schimb rapid de ultimele bârfe şi trecem la ultimul punct la ordinea de zi: stabilirea traseului pentru Alin care, mâine va trebui să ne părăsească din cauza ivirii unor probleme la serviciul Mihaelei. După care, ne repezim la duşul de sablare fără să ne mai gândim la vreo partidă de whist sau vreo bere rece.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. O zi plina, dar calma. Zi de sarbatoare, deh!

    RăspundețiȘtergere
  2. @ QED: Da, am observat cu ocazia tuturor sărbătorilor pe care le-am prins pe acolo că oamenii serbează foarte decent, de-a dreptul liniştiţi.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!