Socializarea societăţii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la bun început vă declar că nu agreez sub nicio formă chestia de se numeşte Facebook. Şi nici celelalte aşa numite reţele de socializare, gen Tweeter şi care or mai fi. Recunosc, am un cont de Facebook, dar îl folosesc doar pentru promovarea articolelor de pe blog, fără să scriu nimic, fără să citesc nimic, fără să particip la jocuri etc. Refuz cu îndârjire orice fetişizare, orice impunere cu atât mai mult din partea unui sistem pe care nu îl consider benefic.

Şi, vor-nu vor, se pare că în spatele meu s-au aliniat o mulţime de alţi susţinătorii ai ideii mele. Mă refer aici la toţi cei care şi-au pierdut slujbele sau nu au mai fost angajaţi din cauza prostiilor nu doar gândite, dar făcute publice pe Facebook, la toţi cei care şi-au pierdut prietenii sau partenerii de viaţă din cauza aceloraşi prostii făcute publice, toţi cei care nu au ştiut cum să-şi închidă mai repede contul din cauza prostiilor debitate sau arătate (vedeţi ultimul caz al nu ştiu cărui prinţ din Anglia).

De curând, am descoperit un alt element care îmi sporeşte revolta. Nu mai pot accesa nicio pagină de web dacă nu mă conectez la (sau prin) Facebook. Dacă nu vreau, mi se închide pagina. Dacă vreau, îmi apare un ecran care îmi spune că Facebook va face publice datele mele personale. Ambele situaţii mi se par nu numai absurde şi umilitoare, ci pur şi simplu împotriva oricăror norme de bun simţ, măcar prin aceea că îmi desfiinţează posibilitatea opţiunii.

Poate aceste argumente nu vi se par suficiente, dar haideţi să vă mai aduc unul. Îmi amintesc momente din copilărie. Aveam ceva de spus unui prieten sau coleg de şcoală? Să îi dau telefon? În ruptul capului! Preferam să ies din casă, la aer, să sar două garduri, să fugăresc o pisică vagaboandă şi să dau un miez de pâine unei vrăbii ca să ajung la uşa prietenului şi să stăm de vorbă. Era sfârşitul săptămânii şi doream o socializare adecvată? „Ceaiul”, fraţilor, „ceaiul” era distracţia sublimă. Era imposibil ca măcar unul din colegi să nu dea un „ceai” la sfârşit de săptămână. Ce Meseenger, ce Facebook? Ne întâlneam, dansam, ne pupam, spuneam glume şi râdeam la ele, făceam şotii şi ne băteam pe spate, vecinii ne băteau în ţeavă, intr-un cuvânt, eram vii!

Mă aflu cu soţia într-un mall, la masa unui din localurile KFC. În paranteză vă spun că, atunci când ieşim să luăm masa în oraş, ne dăm sonorul telefoanelor la minim. Nu pentru că nu dorim să vorbim, ci tocmai pentru că dorim să vorbim.

La o masă alăturată ceva mai mare număr şase persoane, fiecare cu câte ceva de-ale gurii în faţă. Unul singur dintre ei vorbeşte. UNUL singur! Pentru că toţi ceilalţi cinci stau cu capetele plecate şi butonează sau “mângâie” telefoanele socializând de zor. Ei, îmi zic eu, se mai întâmplă! Şi întorc capul în altă parte. Ca să văd o masă la care ia loc o pereche, soţ şi soţie după aparenţe. El se aşează şi începe să butoneze la telefon. Ea se duce la tejghea, vine cu meniurile, le pune pe masă după care ia loc şi începe să butoneze telefonul la rândul ei. Până am plecat din local nu şi-au spus un singur cuvânt, doar au butonat la telefoane, socializând și ei pe rupte.

Îmi îndrept privirile spre persoanele aflate la tejghea. O pereche aşteaptă să li se ia comanda. El sporovăieşte vesel despre câte în lună şi în stele, ea butonează la telefon socializând. Mi se face o silă cumplită de aşa socializare şi revin la convorbirea avută cu soţia. Terminăm, aruncăm deşeurile menajere şi ne îndreptăm spre liftul de sticlă. Facem acest lucru de dragul imaginilor văzute prin pereţii de sticlă şi nu din cauza comodităţii. În lift, lângă noi, se mai îmbarcă o pereche. Şi el şi ea sunt cu capetele în pământ, butonează la telefoane şi nu-şi spun un singur cuvânt pe toată durata coborârii, dovadă a socializării intense. Ajuns în hol, privirea îmi este atrasă involuntar spre o cafenea. Pe primul scaun văd un domn care ce credeţi că face? Citeşte ziarul? Nţ! Îşi fumează pipa în timp ce admiră femeile care i se perindă prin faţă? Nici vorbă! Îşi bea cafeaua citind o carte? Nici vorbă! Omul, cu capul în pământ, butonează şi el socializând cu oricine, dar nu cu o persoană vie.

Sunt mulţi, foarte mulţi cei care cred că socializează butonând telefoanele. O publicitate aiuritoare şi tehnici de marketing parşive le inoculează această inepţie a socializării prin telefon. Dar, din atâta dorinţă de socializare, uită că ei nu vorbesc cu prietenul respectiv şi nici măcar nu-l văd. Socializează fără să ştie dacă interlocutorul e neras sau tocmai s-a tăiat la deget, fără să-i audă timbrul vocii sau să-i vadă transpiraţia pe frunte, fără să-l bată pe spate la o glumă bună sau să audă că-i ghiorăie stomacul de foame. Socializează cu un avatar, cu o imagine care nici ea nu este reală sau actuală. Vom fi tot mai tăcuţi, mai vulnerabili, râsul va fi o eroare, iar întâlnirile un pericol. Ratăm o viaţă reală pentru a socializa virtual cu nişte umbre...

Să auzim de bine!