Socializarea societăţii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Credeam că mi-am vărsat destul năduf cu prima postare despre socializarea societăţii. Dar, iată că viaţa bate blogul, ca să zic aşa. Pentru că situaţia, aşa cum am prezentat-o anterior, nu e nici de departe completă.

Nu este suficient că alţii socializează butonând, dar chiar tu, ca civil nevinovat eşti aproape obligat să participi la această campanie furibundă de socializare. Mă trezesc atacat de numeroşi prieteni, cunoscuţi sau chiar de către persoane necunoscute cu rugămintea de un ridicol absolut „dă-mi şi mie un like”.

De ce să îi dau dacă nu cunosc nimic despre respectivul? Dacă îi dau, ce se va întâmpla? Dar dacă nu îi dau? Cu ce i se va schimba starea materială sau statutul social sau liniştea sufletească sau numărul la pantof? Va avea 368 de like în loc de 367. Ei şi? Ce face cu ele? Le schimbă la bancă? Le dă pe mâncare? Va cădea pe spate populaţia ţării că respectivul(a) a reuşit să strângă 368 de like?

O inutilitate stupidă animă acest fenomen de cerşit like. Ai căzut în eroarea de a citi un articol pe un site? Te-ai ars! Imediat apare mesajul “dă-i un like că merită”. Ţi-a plăcut articolul? eşti întrebat. Nu trebuie să te grăbeşti cu răspunsul pentru că dacă ai spus da, atunci vine comanda promptă “atunci dă-i un like!”.

Companii mai mari sau mai mici, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute nu îşi mai desfăşoară campaniile publicitare pe pagina lor de Internet. Nuu, nici vorbă! “Intră pe pagina noastră de Facebook şi participă la concursul/promoţia nostru/noastră”. Vrei să te conectezi la o pagină de Internet? Ai cont de Facebook? eşti întrebat instantaneu. Dacă nu, atunci deschide-ţi ACUM! sună porunca.

Îţi exprimi dorinţa să afli noutăţi despre un prieten? “Intră pe contul meu de Facebook să vezi ce am păţit săptămâna trecută”, vine răspunsul năucitor de atâta socializare. Dar eu nu vreau să intru pe niciun cont. Vreau să îl văd, să dau mâna cu el, să îi aud vocea şi multe alte lucruri REALE vreau eu.

Totul se derulează în jurul acestei ireale socializări pe acest ireal Facebook. “Ce-ţi mai fac copiii?” întrebi un prieten. “Intră pe contul meu de Facebook şi vezi ce poze am pus cu ei”, vine răspunsul plin de socializare. Dar eu nu vreau poze, eu vreau să le aud glasurile de copii, să îi mângâi sau să le dau o acadea.

Vă spuneam că am o pagină de Facebook, dar nu o folosesc. Ei bine, am 20 de fluxuri de jocuri (nu ştiu ce înseamnă) şi 20 de aplicaţii (la fel, nu ştiu ce înseamnă şi nici nu vreau). Iar prieteni? PRIETENI, dragii mei, PRIETENI scrie acolo, dar asta nu mă păcăleşte pentru că eu încă mai cunosc sensul cuvântului PRIETEN, ei bine, am nouăzeci şi opt! Nouăzeci şi opt de oameni pe care, în majoritate, nu îi cunosc, nu vorbesc cu ei, pentru care nu am făcut nimic şi care nu au făcut nimic pentru a ne numi PRIETENI... O mulţime de oameni despre care nu ştiu nimic şi care nu ştiu nimic despre mine...

Plec de la serviciu şi în autobuz mă poziţionez la geamul platformei din mijloc. La geamul unui mijloc de transport fiind, evit să mă uit în jos. Din două motive: ori văd şoferi scobindu-se în nas şi făcând biluţe, ori văd cocalari pe locul din dreapta uitându-se triumfători la cei din autobuz cu acea privire “vezi, bă, eu sunt în maşină mică şi tu în autobuz”. De data asta, din neatenţie, îmi scapă o privire în jos. Nu mult, dar suficient cât să văd un Logan roşu, cu număr de Bucureşti în care erau patru cetăţeni. Oameni cu ştaif, după vorbă, după port. Ei bine, exceptându-l pe şofer, care conducea, ce credeţi că făceau ceilalţi trei? Exact! Socializau de zor pe telefoane fără să schimbe o vorbă între ei. Iar situaţia a ţinut cât e bulevardul de lung. Nu sunt bolnav de logoree şi nici dezechilibrat. Dar ca să fiu în maşină cu trei prieteni şi să nu vorbesc cu niciunul din ei mi s-ar părea ceva dincolo de limitele bunului simţ. Dar câteva cuvinte schimbate pe viu cu ei m-ar face să mă simt cât se poate de socializat.

Eu vreau lucruri reale pentru că şi eu sunt real. Sau nu mai sunt nici eu?

Să auzim de bine!