Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a venit şi momentul plecării. Soţia împreună cu restul grupului se duc la masă, iar eu la motorul maşinii, continuând să caut soluţii pentru strângerea şuruburilor pentru că mecaniul hotelului nu are niciun fel de cheie fixă.
Ajunşi în port, cumpărăm bilete şi ni se permite accesul imediat pe puntea vasului. De fapt, sub puntea vasului pentru că, dacă până acum îmbarcasem maşinile pe puntea aflată la nivelul cheului sau pe cea superioară, acum suntem îndrumaţi pe puntea aflată sub linia de plutire. Poziţia în sine nu are nimic nociv în ea, doar că, la plecare, va trebui să aşteptăm ca toate maşinile aflate pe ferry să debarce ca să putem ieşi şi noi.
Mai verific odată motorul şi da, uleiul curge în continuare. Ne stabilim sediul tocmai sus, pe castelul central, chiar lângă geamul comandantului pe care îl putem admira în exerciţiul funcţiunii şi unde ne putem face câteva poze pe o pasarelă care marchează extremităţile laterale ale vasului.
Traversarea se petrece fără multe cuvinte şi, ajunşi în Keramoti (atenţie, se pronunţă cu accentul pe ultima silabă) aşteptă disciplinaţi ca toate maşinile să părăsească nava, după care ieşim şi noi la lumina zilei. Dar nu ca să plecăm spre casă, ci ca să ne oprim la prima benzinărie şi să întreb dacă au vreo cheie fixă. Au nu una, ci mai multe şi nu numai fixe, ci şi inelare, ceea ce îmi permite să strâng şuruburile cu adevărat. Lucru confirmat şi de faptul că, până acasă şi de atunci încoace, nu am mai văzut ieşind nici măcar o jumătate de picătură de ulei.
Abia după asta plecăm spre întâlnirea cu autostrada spre graniţa cu Bulgaria. Ajuns la o intersecţie, simt din nou în mine acea revoltă la adresa monotoniei unei autostrăzi, aşa că decid să urmăm vechea şosea, paralelă oarecum cu autostrada. Prilej de a mai admira încă odată în stânga noastră munţii cei frumoşi. În sfârşit, inevitabilul se produce şi, după vreo sută de kilometri ne întâlnim cu autostrada. Intrăm pe ea şi ţinem volanul drept până aproape de graniţa cu Turcia, când ieşim pe bretea spre Orestiada, aflată în stânga. De fapt, ultima localitate în Grecia este Ormenio, după care urmează vama.
Odată ieşiţi din vamă ne confruntăm şi cu adevăratele aventuri. Virăm dreapta, spre Svilengrad şi, din cauza unor lucrări la drumuri, suntem dirijaţi spre străzi pe care nu le cunosc. Gonim cu viteză prin oraş şi, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: sunt oprit de un echipaj, care îmi face semn să trag pe dreapta pentru că am viteză. Mă gândesc că cea mai bună apărare este atacul, aşa că ies din maşină, mă îndrept râzând şi cu mâna întinsă spre poilţist, timp în care încerc să-i explic că am ratat drumul spre România, că ne învârtim de ore întregi prin oraş, că benzina e pe terminate şi multe alte prostii. Omul îmi indică o direcţie aproximativă, dau mâna din nou cu el mulţumindu-i cât mai călduros şi ne despărţim cei mai buni prieteni.
Observ că am revenit pe şoseaua pe care ieşisem din vamă aşa că, nu mai stau pe gânduri să caut drumuri şi variante, ci o iau pe drumul greu, al muntelui, aşa cum făceau străbunii daci când se întorceau din Grecia după două săptămâni de vacanţă: Harmanlî, Stara Zagora, Kazanlâk, Gabrovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse. Drum în mare parte montan, dar deosebit de frumos şi plin, plin de serpentine, una mai stânsă ca alta. Gonim prin Bulgaria cu o viteză pe care nu o pot spune ca să nu fac puşcărie şi, ce trebuia să se întâmple a doua oară, s-a întâmplat: un poliţist iese din nişte boscheţi şi ne face semn cu paleta să tragem pe dreapta. Dar momentul de groază este aparent pentru că omul doar dirija un ditamai camionoiul să iasă din curtea unei fabrici.
Ne continuăm drumul fără alte probleme sau incidente până în nesfârşitul Ruse. Zic nesfârşitul pentru că, iată, deşi rulăm cu optezci de kilometri pe oră (prin localitate!), oraşul nu se mai termină. Dar toate lucrurile au un capăt, la fel şi oraşul Ruse şi intrăm în vamă la o oră neatinsă până acum: nu este nici măcar opt seara. Dacă socotim plecarea din Keramoti către zece şi treizeci şi scădem două ore pierdute în Svilengrad şi cu opririle fiziologice, ne iese că am făcut traseul în şapte ore şi jumătate de mers efectiv, ceea ce e un timp foarte bun.
La ieşirea din vama românească oprim pentru câteva minute pentru a ne lua la revedere şi pornim spre casele noastre la modul individual. Iar în Călugăreni ajungem la câteva minute după producerea unui accident deosebit de grav, dar nu este nevoie să oprim pentru că vedem maşina Poliţiei în depărtare.
Acum, să nu credeţi că ne-am dus aţă spre casă. Nuu! Am trecut întâi prin centru în căutarea unui local cu specific grecesc pentru că îi promisesem mamei că îi aducem un platou cu fructe de mare, dar Robert refuzase să ni-l pregătească în insulă pentru că nu ar fi rezistat drumului, cu toate genţile noastre frigorifice.
Aşa că, acasă am ajuns abia pe la orele douăzeci şi trei când, spre marea noastră surpriză, nu ne-am găsit ocupat locul de parcare, fapt care ne-a uşurat mult descărcarea bagajelor.
E vineri noaptea, e cald, e zăpuşeală, cicadele nu se mai aud, noi suntem prăfuiţi şi transpiraţi, dar suntem acasă şi vom dormi în patul nostru, în casa noastră.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!