Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.

Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o caracatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

Ascultându-l pe Chris Rea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau lungit pe canapea. Pe măsuţă, lângă mine, abureşte un pahar cu cidru rece ca Antarctida. Iar urechile le am acoperite cu o pereche de căti. Căşti care îmi permit să-i ascult pe Chris Rea şi chitara lui.
Acum ascult piesa Daytona. Chris Rea nu a compus piesa ca un omagiu adus celebrei piste auto, ci ca unul adus celebrului model fabricat de Ferrari. Ascut Daytona şi mă las purtat de acordurile piesei.
Dumnezeule, frumos mai cântă! Orchestraţie, aranjament, acord, contrapunct, ritm, linie melodică, toate sunt perfecte. Sunetul pieselor compuse de el îmi este deja inconfundabil.
Iau o înghiţitură de cidru şi ascult în continuare. Minunat om, acest Chris Rea. Nu doar pentru că a reuşit să învingă acea boală cumplită a secolului (iar urmările i se văd cât se poate de clar pe chip), ci pentru geniul lui muzical. Auberge este titlul piesei pe care o ascult acum. Inconfundabil sunet, inconfundabilă interpretare.
Unul dintre cei mai mari chitarişti ai lumii îmi desfată simţurile cu muzica lui. De ce a compus aceste piese, de ce chitara îmi sună atât de frumos? De ce cântă păsările? Sunt întrebări care nu se pun pentru faptul pur şi simplu că nu au răspuns.
Ascult Chris Rea. Un chitarist care a dat naştere unui stil, care a făcut o muzică, un creator, un ctitor. Cât de melodioase sunt acordurile... cât de bine sună chitara în mâinile lui... O muzică originală din toate punctele de vedere. Oare din cauza asta îmi place atât de mult?
Muzica lui Chris Rea curge lin. Şi-a format o imagine tipică, de neconfundat, dar nu datorită tatuajelor, cerceilor în buric sau scălâmbăielilor pe scenă. O imagine atât de puternică, încât respectul pentru el şi muzica lui apare instantaneu. Oare de asta îmi place atât de mult muzica lui?
Acum se derulează Road to hell. În armonia perfectă a tuturor instrumentelor, chitara lui se distinge inconfundabil. Chris Rea nu s-a lansat pozând gol prin cine ştie ce reviste. Nici nu s-a remarcat prin reprize monstruoase de droguri. Nu s-a tăvălit pe scenă şi nici nu a apărut în emisiuni de scandal sau bârfă. Talentul a fost cel care l-a făcut remarcat. Oare de asta îmi place atât de mult?
Muzica lui este nu numai originală, ci şi naturală. În piesele lui regăseşti uşor o baterie, o chitară de acompaniament, o chitară bas şi, bunînţeles, chitara lui. Nimic fabricat, nimic artificial, nicio notă care să nu poarte amprenta instrumentistului respectiv.
Oare de ce îmi place atât de mult muzica lui Chris Rea?
Să auzim de bine!

14. Al doilea Thasos-a doisprezecea zi

Imagine preluată de pe discromat.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi deosebită. Δεκαπένταύγουστου, în greceşte. Cincisprezece august, Sf. Mărie Mare. Zi memorabilă, ziua Adormirii Maicii Domnului, zi consacrată comemorării morţii Fecioarei Maria.

Aşa că ne începem ziua nu cu o sesiune de plajă, ci cu un drum la biserica din Panaghia unde, ştim de anul trecut, se organizează o frumoasă procesiune cu icoana Fecioarei. Plecăm în grup compact şi, profitând de faptul că iar am fost păcălit şi nu conduc (deh, căci rana din pulpă nu mă lasă...) meditez la frumuseţea expresiei Maica Domnului. Frumosă mai este şi limba asta românească... Maica Domnului... Ce frumos sună cuvântul maică. Desigur, cuvântul mamă rămâne unul dintre cele mai frumoase, dar maică parcă e mai plin de semnificaţii, mai adânc.

Ajungem la destinaţie şi prietenii mei sunt fericiţii aleşi pentru a vedea cu ochii lor cum arată un poliţist din insulă. Meniţi a dirija traficul deosebit în această zi (dacă ne gândim doar la faptul că vin autocare pline cu vizitatori, turişti străini sau greci) aceştia nu se remarcă nici prin ţinute războinice, nici prin armament S-F. De fapt, singura figură care se remarcă e a unei poliţiste foarte drăguţe, ce e drept, şi care vorbeşte de zor la celular...

Ne închinăm la icoană, intrăm în biserică şi spunem câteva rugăciuni, care, poate, ne vor mai uşura din păcate şi ieşim în curtea bisericii. După ce aprindem câte o lumânare plecăm spre piaţa localităţii, dar nu înainte de a întreba unul din orchestranţi la ce oră va începe procesiunea. La 10.30 ne precizează omul şi noi, ca nişte adevăraţi români, nu dăm doi bani pe precizia exprimării.

Dar fix la 10.30 încep clopotele să bată şi alaiul se pune în mişcare. Prind câteva cadre reuşite şi mai admir odată o casă frumos văruită care a fost subiectul admiraţiei noastre şi anul trecut. Şi tot ca anul trecut şi, probabil, ca şi în alţi ani, uşile tuturor caselor stau deschise... Iar oamenii, cunoscuţi sau nu, se salută toţi pe stradă cu Καλή μέρα! Χρόνια πολλά!/Bună ziua! La mulţi ani! cinstind astfel momentul. Dar plimbarea noastră prin centrul localităţii nu se rezumă doar la privit, ci îi dăm şi o conotaţie mai practică. Cu ochi de vultur, Denis observă într-o curte expoziţia unui fabricant de tot felul de instrumente utilizate de amatorii de grătar făcut în curtea casei de la ţară. Aşa că adăstăm la poarta omului, timp în care prietenul nostru îşi cumpără un set bine articulat de instrumente.

După care, Plaja de Aur fiind cea mai apropiată, decidem să o abordăm. Numai că, de data asta, suntem păţiţi şi ne impunem o altă orientare. Data trecută stătusem în partea unde plaja are o taxă de şase euro pentru o umbrelă şi două şezlonguri. Doamnele noastre, mai econoame, observaseră cu acea ocazie că există o altă zonă unde taxa e de cinci euro. Aşa că, ne mutăm în zona mai ieftină, prilej de a asista la unul din cele mai violente schimburi de cuvinte de când suntem în insulă. Administratorul sectorului mai scump îl acuza pe cel al sectorului mai ieftin că îi ia clienţii şi viceversa. Vorbele sunt atât de răstite şi de violente încât rămânem muţi minute în şir, neştiind dacă să ne instalăm sau nu.

Decidem să ne instalăm şi bine facem, pentru că observăm că şezlongurile noastre sunt asezonate fiecare cu câte un scaun pliant, scaun de mare utilitate atunci când nu eşti încă doborât de consumul moderat de bere care te face să simţi nevoia să te întinzi pe şezlong...

Intru în apă bucuros că avem parte de aşa dotări şi îmi zic în barbă: ia să mă dedau eu la o mică repriză de înot adevărat. Drept pentru care, îmi bag capul între umeri, umerii în apă şi încep să dau metodic din mâini şi din picioare. Şi dau, şi dau, şi dau... Ritmic, scoteam gura şi mă aprovizionam cu cantitatea necesară de aer supravieţuirii. Şi dau, şi dau... După un timp mă gândesc că ar fi bine să mă opresc dacă nu vreau să ajung pe coasta Asiei Mici şi mă uit în urmă. Mamă, ce mic era ţărmul! Mă gândesc că sub mine sunt câteva sute metri de apă, aşa că îmi las picioarele în voie pentru un mic respiro în vederea reîntoarcerii. Şi, surpriză, ating cu picioarele nisipul! Şi aşa am venit până lângă mal, cu picioarele atingând nisipul... Marea mea repriză de înot se rezumase la o bălăceală minoră.

Ajung la şezlonguri gândindu-mă că singurul leac natural pentru o asemenea supărare e o cutie de bere Mithos rece. Dar, ce să vezi, ai mei râdeau de se prăpădeau pe şezlonguri şi prosoape. Nu de păţania mea, ci de faptul că scaunele pe care noi le considerasem a fi de drept comun, erau cât se poate de private, cetăţeanul poseor fiind în apă la momentul sosirii noastre. Acum, omul reuşise să revină la suprafaţă şi îşi exprimase verbal şi civilizat dorinţa de a reintra în posesia lor...

Odată ziua de plajă terminată, decidem să nu mai mergem la hotel, ci direct prin magazine şi apoi la restaurant. Prilej pentru mine de a mă duce la pantofarul cel plin de muzică şi bune intenţii. Intru, salut şi îl întreb:

- Mă mai ţii minte?

- Sigur! Ai adus memory stick-ul?

Asta-i culmea! Omul ăsta chiar e serios! Aşa că mă aşez lângă el şi aştept să-mi umple memory stick-ul de cea mai bună muzică house. La sfârşit îl întreb ce ar vrea în schimb, cum pot să-l răsplătesc, dar omul e aşa de uimit de întrebarea mea, că aproape cade pe spate.

Îl părăsesc pe bunul om cu cele mai alese salutări pe care le ştiu în greceşte şi plec în căutarea tovarăşilor mei. Acum, dragii mei, simt nevoia să vă dau un sfat: dacă sunteţi în concediu, vă aflaţi pe o stradă comercială şi vreţi să parcurgeţi un număr cât mai redus de kilomentri, ei bine, atunci nu vă lăsaţi nevestele să intre prin magazine.

În cazul nostru lucrurile capătă o turnură apocaliptică prin aceea că, atunci când una ieşea dintr-un magazin, o alta intra în altul... Mă alătur grupului de bărbaţi care-şi urmează nevestele abulici şi, după parcurgerea unui număr considerabil de kilometri pe o stradă de nici două sute de metri, ajungem la Doukas. Noi, bărbaţii, suntem atât de extenuaţi încât nici nu mai avem puterea să comandăm stacanele cu bere rece, dar ospătarii dau dovadă de un înalt umanism şi ne înţeleg semnele disperate. Acu’, ca să v-o spun p’a dreaptă, între noi se află doi posesori ai unor nume legate de cel al Mariei, aşa că, spre deosebire de alte seri, se fac cadouri şi se consumă la masă două carafe de vin în loc de una. Asta în urale reciproce având pe fundal sunetul paharelor ciocnite. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, cred că ne-am şi pupat...

Ajunşi la hotelul de reşedinţă ne aşteaptă plăcuta surpriză a reîntâlnirii cu fiica noastră, venită şi ea cu un grup de colegi şi colege. Facem un schimb rapid de ultimele bârfe şi trecem la ultimul punct la ordinea de zi: stabilirea traseului pentru Alin care, mâine va trebui să ne părăsească din cauza ivirii unor probleme la serviciul Mihaelei. După care, ne repezim la duşul de sablare fără să ne mai gândim la vreo partidă de whist sau vreo bere rece.

Să auzim de bine!

Adio, dar rămân cu voi!

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Ei, dragii mei, a venit și acest moment, momentul când periplul nostru muzical de sfârșit de săptămână ia sfârșit.

Nu am încercat nici de departe să vă fac o prezentare a cunoștințelor mele muzicale și nici una exhaustivă a muzicii bune. Dar, într-o lume în care soliștii sau trupele apar și dispar peste noapte, fiind interesați doar de câștiguri mari și imediate, în care soliștii sau trupele apar și dispar fără a lăsa nici măcar o urmă, am considerat că este util să ne reamintim de ceea ce înseamnă muzica bună, muzica adevărată. Milioane de admiratori dansează pe muzica lui Michel Telo și tot atâția dolari îi intră în cont. Dar cine credeți că va fi pomenit peste cincizeci de ani? El sau Jerry Lee Lewis?

La ultimul său concert, Julio Iglesias, care cânta pe o căldură grozavă, a fost întrebat de ce continuă să cânte îmbrăcat în costum, de ce nu se schimbă. Răspunsul lui a fost că ar prefera să moară decât să nu-și respecte spectatorii. Ce poți pune alături de un asemenea răspuns? Imaginile solistelor care întâi pozează goale în diferite reviste pentru ca apoi să devină cântărețe?

V-am prezentat soliști sau trupe care umpleau stadioanele cu spectatori care veneau pentru muzica lor și nicidecum pentru tatuajele de pe genunchi sau cerceii în buric. V-am prezentat soliști sau trupe care, pe lângă calitățile vocale sau interpretative, știau să cânte la cel puțin un instrument, nu la calculator. Soliști sau trupe care FĂCEAU muzică și trăiau pentru muzică. Soliști sau trupe care au generat școli și curente, care au deschis drumuri și au avut discipoli. Soliști sau trupe care trăaiu pentru muzică, nu pentru veniturile generate de aceasta. Soliști sau trupe care CÂNTAU, care știau muzică, o interpretau și nu aveau nevoie de clip-uri extravagante pentru a atrage atenția publicului. Încercați să alăturați un clip cu Lady Gaga de cel al lui Sting cu piesa Every Breath You Take și veți înțelege mai bine. 

Practic, tot ce este muzică modernă acum este rodul contribuției și muncii lor. Unii dintre ei au dispărut, alții mai trăiesc, iar alții chiar mai cântă. Indiferent însă de situația lor actuală, muzica lor va fi pomenită atât timp cât va exista cuvântul muzică.

Să auzim de bine!