15. Al doilea Thasos-a treisprezecea zi

Imagine preluată de pe artmark.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Practic, azi e ultima zi de plajă aici, în Thasos. Asta pentru că mâine nu vom pleca mai târziu, ci mai devreme, asta fiind dorinţa majorităţii. Particip posac la ultimul meu mic dejun, nu pentru că mâine nu îl vom mai avea, ci pentru că ştiu că nu-mi place să mănânc atunci când am un parcurs mai lung de făcut. Prefer să fiu hrănit în regim ambulatoriu de soţie.

Ca să nu ne întindem prea mult cu plimbatul pe insulă alegem şi de data asta plaja Pachis, plajă pe care o recomand cu căldură tuturor. Flăcăul responsabil ne aduce în regim de urgenţă câte un frappe pe care îl bem tăcuţi şi cu ochii în largul mării. Asist sumbru la ultimele bălăceli prin mare, la ultimele escapade subacvatice şi încerc şi eu o mică repriză de înot, nu prea mare de frică să nu ating iarăşi nisipul cu picioarele...

Nici nu ştim când se termină ziua de plajă, dar acum, se pare că s-a terminat mai repede decât altă dată. Ne strângem lucrurile încet, cu grijă, încercând să mai prindem o rază de soare pe corp. De la plajă nu mergem la hotel, ci la un supermarket de lângă Skala Prinou, unde prietenii mei investesc serios în ulei de măsline şi sticle de Retsina. Noi, mai păţiţi şi mai prudenţi, ne păstrăm activele neatinse pentru supermarket-ul Star, unde am remarcat preţuri mult mai mici.

De la supermarket ne întoarcem în Limenas şi lăsăm maşinile pe maidanul de acum cunoscut. Intrăm în magazinul Star şi da, presupunerile noastre se confirmă, preţurile sunt mult mai mici. Aşa că apucăm temeinic un bidon cu ulei de măsline de cinci litri la doar doisprezece euro, după care continuăm să umplem coşul cu cutii de bere Mithos la 1,20 euro pachetul de patru cutii, precum şi alte produse lichide, cum ar fi sticle de vin Retsina la 1 euro sticla. Sunt tentat să mai cumpăr o sticlă de apă carbogazoasă Tuborg, dar renunţ pentru că, atunci când e rece, între ea şi acidul sulfuric nu există decât o mică diferenţă de concentraţie.

Cărăm cumpărăturile la maşini, timp în care eu bombăn pe seama încărcăturii: la venire; sperasem că întoarcerea va fi mult uşurată la propriu de consumul baxurilor de suc şi apă minerală din portbagaj, dar văd că respectiva încărcătură o înlocuim cu alta. După care, în coloană ordonată, ne îndreptăm spre restaurantul Doukas. Terminăm masa, terminăm şi băuturile, plătim şi ne îndreptăm spre ieşire. Parcă presimţind ceva, chelnerii localului ne întreabă dacă e ultima zi şi noi dăm abătuţi din cap că da, este ultima. Şi abia plecă bătrânul, ce mai freamăt, ce mai zbucium, ne explică poetul într-o rimă simplă. Aidoma poemei, la auzul veştii, un mare freamăt şi un mare zbucium încep printre chelneri care, uită de ceilalţi clienţi şi se întrec în a veni să ne strângă mâinile şi să ne mulţumească în frunte cu cei doi patroni. Asistăm la momente de mare şi aleasă recunoştinţă (ca să citez ziarele epocii comuniste) la adresa clientului iubit. Ocazie de a-l auzi pe unul dintre chelneri făcându-mi un foarte frumos compliment: o să mă străduiesc ca, până la anul, să ştiu româneşte tot atât de bine cât ştiţi dumneavoastră greceşte. Bietul om! El nu ştie că eu nu voi sta pe loc, ci voi continua să învăţ...

În sfârşit, primim şi o veste bună: Alin şi cu familia lui au ajuns cu bine în ţară. Dacă vă amintiţi, ei trebuiseră să plece cu o zi în avans, lucru petrecut azi dimineaţă în zori de zi. Omul reuşise să se descurce de minune atât prin Grecia, cât şi prin Bulgaria, deşi era prima dată când făcea acest traseu.

Ajunşi la hotel începem procedura împachetării bagajelor pe care nu ne e frică să le lăsăm în maşini pe timpul nopţii. Lăsăm afară doar strictul necesar pentru noaptea ce va urma şi ne retragem pe terasa hotelului la un frappe de despărţire. În timp ce restul supravieţuitorilor stau la masă şi povestesc, eu mă duc până la maşină să verific dacă am pus o sacoşă. Ajuns lângă maşină simt un uşor miros de ars, lucru ciudat şi neobişnuit.

Ridic capota motorului şi, grozăvie, văd cum o mare de ulei se scursese de sub capacul de chiulasă. În scurgerea lui uleiul ajunsese şi pe galeria de evacuare, de unde venea acum mirosul de ars. Ce să mă fac? Scule nu am pentru că nu am avut niciodată nevoie la maşina asta, ulei nu am pentru că nu a consumat niciodată între schimburile obligatorii. Îmi dau seama că, încă odată, se confirmă dictonul că mai binele este duşmanul binelui. Înaintea plecării îmi rugasem mecanicul să-mi facă o revizie temeinică a maşinii şi, eventual, să verifice şi garnitura capacului de chiulasă, deşi nu aveam niciun motiv. Aşa, de dragul tehnicii... iar omul o schimbase cu totul, uitând să-mi spună că trebuie strânsă după un număr de kilometri.

Reuşesc să improvizez cu Denis un dispozitiv de strângere a şuruburilor cu care avem un oarecare succes, dar nesemnificativ. Tot ce mai reuşesc la lumina pe care o am în compartimentul motor este să şterg cât de cât motorul de uleiul scurs, nu de alta, dar să pot observa dacă şi pe unde mai curge. După care, ne ducem la culcare, fiecare cu gândurile lui, iar eu cu ale mele, socotind cât ulei va trebui să cumpăr mâine pe drumul de întoarcere.

Să auzim de bine!