joi, 21 februarie 2013

Reclama e sufletul comerţului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt pline canalele de ştiri cu grafice ale realizărilor sau prognozelor economice ale României. Nu există jurnal de ştiri, nu există canal de televiziune care să nu aibă rubrică sau emisiune dedicată acestei activităţi. Indivizi cu frunţi late apar şi anunţă tot felul de prognoze despre moneda naţională sau emit judecăţi de valoare, ca să nu spunem că îşi dau cu părerea, despre economia naţională.
Toţi o fac cu figuri sobre şi pătrunse de importanţa spuselor şi titulatura de analist nu-i lipseşte niciunuia. Între noi fie vorba, singurul lucru real legat de estimările lor a fost că niciodată prognozele lor privind moneda naţională nu s-au potrivit cu spusele. Nu pun la îndoială abilităţile lor şi nici munca de analişti depusă, dar eu am alt etalon, etalon care s-a dovedit mai concret decât oricare altul.
Îmi place să văd şi să simt oraşul, îmi iubesc cetatea aşa cum este şi asta mă face să fiu atent la tot ce este în jur. Îmi place să îi privesc clădirile, chiar dacă sunt coşcovite, îmi place să îi bat străzile, chiar dacă sunt pline de gropi, îmi place să mă plimb în parcuri, chiar dacă sunt pline de gunoaie. Mă bucur când văd cum se construieşte o clădire nouă, chiar dacă e vila unui bogătan. Dincolo de pulsaţia dată de milioanele de concitadini, oraşul îşi are pulsul său, mişcarea proprie, mai mult sau mai puţin perceptibilă.
Prefer să îl parcurg cu pasul sau cu autobuzul decât cu autoturismul, pe care îl simt ca o cuşcă, un perete între mine şi viaţa oraşului. Plec de acasă şi mă întorc pe trasee diferite în fiecare zi pentru a vedea cât mai multe. Iar unul dintre lucrurile pe care le văd sunt vitrinele şi panourile publicitare.
Iar în ultimul timp văd tot mai multe vitrine care au afişe cu “spaţiu de închiriat/vânzare”. În loc să văd tot mai multe magazine deschise, terase sau restaurante, tonete sau prăvălii, în faţa ochilor îmi apare tot mai des acest anunţ, pus în vitrine de acum prăfuite, ale unor spaţii care au început să intre în paragină. Mai mult, vitrinele unor prăvălii sau localuri pe care le ştiam de ani de zile mi se prezintă acum ca nişte ochi goi, simboluri ale pustietăţii.
Al doilea lucru care îmi sare în ochi vă spuneam că sunt panourile publicitare. Sute, mii de panouri împânzeau oraşul cu ani în urmă, panouri pe care le uram de multe ori pentru că îmi acopereau vizibilitatea. Imaginea lor a fost înlocuită cu aceea a unor tabele albe sau ruginite, lipsite de orice reclame, grămezi de fiare devenite inutile. Grilele aflate pe clădiri se împuţinează de la o zi la alta, iar în locul reclamelor colorate sunt anunţuri prin care chiar firma de publicitate îşi face reclamă.
Pentru cetăţeanul care sunt, aceste două elemente sunt imaginile vii ale sărăciei economiei româneşti. Când firmele de publicitate au panourile goale asta nu înseamnă altceva decât lipsa comenzilor, iar lipsa comenzilor nu poate însemna altceva decât o economie şubrezită, fără putere. Când prăvăliile îşi părăsesc sediile, lăsându-le în paragină cu lunile şi altele noi nu se deschid, asta nu înseamnă decât acelaşi lucru: o economie fără putere.
Mai am nevoie de altă analiză economică?
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Draga Vio, imi sterg blogul si am vrut sa te anunt. O sa te "vizitez" si-o sa comentez, daca simt nevoia s-o fac.
    Toate cele bune! Esti un om deosebit!

    RăspundețiȘtergere
  2. @ QED: Chiar mi-ai dat o veste proastă, cu tot "premiul de consolare" că mă mai vei vizita. Îţi mulţumesc pentru atenţia acordată în aceşti ani şi cuvintele alese din comentariile tale. Să fii sănătoasă şi fericită!

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!