Blogul din Drumul Taberei: octombrie 2010

duminică, 31 octombrie 2010

Test neurologic adevărat (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Acuma, că v-aţi odihnit destul după primul test, iată că vine şi al doilea. Păi, cum credeaţi? Dar, atenţie! La testul de acum se pot înscrie doar cei care au luat notă de trecere la primul test.

Şi acum, găseşte-l pe „i"
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!i! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!! !!!!!!!!!
Să auzim de bine!

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Azi am făcut o faptă rea (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că mulţi dintre voi mi-au văzut poza ataşată pe blog la rubrica Profil. Cei care nu au făcut-o încă au tot timpul să o facă de acum încolo. Şi o pot privi mult şi bine pentru că alte poze cu mine nu prea am. Ei bine, ce puteţi spune privind respectiva poză? Eu cred că nimic. Nu sunt nici excesiv de înalt, dar nici excesiv de scund. Nu sunt excesiv de gras, dar nici excesiv de slab. Pur şi simplu sunt un individ normal, cu trăsături (cel puţin fizice...) normale. Cu un comportament care mă străduiesc permanent să fie cât mai normal. Poate unul dintre motivele pentru care sunt mulţumit în pielea mea este şi acela că sunt un tip normal, comun, asemănător altor milioane. Singura trăsătură care mă diferenţiază net de ceilalţi civili aflaţi la un moment dat în jurul meu este dată de căştile player-ului meu, căşti care sunt portocalii. Nu sunt mari, dar sunt atât de portocalii încât se pot observa de la minimum 13,7 metri.
Iubesc viaţa, binele şi frumosul. Mă opresc cu încântare să miros o floare frumoasă oricât de grăbit aş fi, îmi schimb pasul dacă sunt pe cale de a călca o furnică şi sunt trist dacă la retroinspecţia pe care mi-o fac în fiecare seară descopăr că nu am făcut o faptă bună în ziua care tocmai a trecut. Că ajut o mămică să suie sau să coboare căruţul cu un copilaş, că ajut o persoană în vârstă să care ceva sau să traverseze, nu are importanţă. Principalul este să fac o faptă bună. Tot între faptele bune o încadrez şi pe aceea de a răspunde cuiva atunci când acesta îmi cere o lămurire sau o indicaţie. Şi o fac cu cea mai mare plăcere pentru că nu există în Bucureşti (hehe, şi în Salonic...) o singură piatră pe care să nu o cunosc.
Dar toate aceste lămuriri implică o condiţie minimă şi necesară: aceea de a NU avea căştile în urechi. În momentul în care mi-am băgat căştile în urechi, lumea mea se restrânge foarte mult, dacă ne gândim doar la nivelul intensităţii sonore la care obişnuiesc să ascult. Ei bine, aşa cum am mai scris într-un articol precedent pornind tot de la această frustrare, exact atunci când am căştile în urechi, din toată masa de impozitare (ca să nu zic cetăţeni) aflată în jurul meu la acel moment, ei bine, indiferent de numărul celor aflaţi în zonă FĂRĂ căşti în urechi, cineva vine să mă întrebe ceva. Problema îmi produce o frustrare deosebită pentru că nu îmi pot imagina logica unui om care vine să te întrebe ceva, deşi este evident că tu nu îl poţi auzi.
Azi dimineaţă mă aflam în staţia de metrou Eroilor aşteptând sosirea unei rame. Evident cu căştile în urechi. Şi la fel de evident, cu alte sute de călători în jur. Ce credeţi că s-a întâmplat? Păi, ceea ce se întâmplă de obicei: un cetăţean a venit direct la mine ca să mă întrebe ceva, exact când ascultam piesa "Bofe de elite". Şi aici, o spun cu regret, bătrânii nervii mei cei prea mult prea încercaţi nu au mai rezistat aşa că, în timp ce îi indicam cu degetul (deşi nu e frumos) căştile foarte vizibile şi foarte bine înfipte în urechi, am zbierat la el cu ochii cât cepele:
- NU AUUUD! NU VEZI CĂ AM CĂŞTILE ÎN UREEECHI?
După care m-am suit în rama care tocmai venise (Era rama Londra. Dacă nu aţi observat încă, deasupra cabinei conductorului, pe lateral, e scris numele ramei). Am o conştiinţă care pâlpâie din când în când, iar acum este unul din acele momente. De aceea, cred că am făcut o faptă rea şi vă rog pe voi, măcar pe cei care citiţi acest blog, să nu veniţi să mă întrebaţi ceva pe stradă atunci când mă vedeţi că am căştile în urechi!
P.S. Asta se petrecea dimineaţa. Seara, după ce am scris şi am postat articolul, fiind în staţie la 385, o tipă s-a apropiat de mine cu intenţia vădită de a mă întreba ceva, deşi mai erau 10-12 călători în staţie, iar eu aveam aceleaşi căşti în aceleaşi urechi. Am rupt-o la fugă...
Să auzim de bine!

vineri, 29 octombrie 2010

Analiza unei legende – David şi Goliath

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cine nu a auzit de povestea lui David şi a lui Goliath? Chiar, cine nu a auzit? Fiind scrisă în Bibilie, iar Biblia fiind cartea cea mai citită de pe pământ, sunt de părere că, chiar în actualele condiţii de relaxare postbelică, toată lumea a auzit de ea (adică de poveste). Mai ales că este o povestire considerată moralizatoare. Haideţi să-i descoperim împreună morala.
Ce ne spune această poveste? Păi, în ea se povesteşte cum un cetăţean, pe nume Goliath s-a luat la bătaie cu un altul, pe nume David. Violenţa ne cuprinde de la primele cuvinte. În loc să ni se povestească calm, liniştit, cum aceşti doi vajnici cetăţeni se întâlnesc, fac cunoştinţă şi merg prieteneşte la o bere mică pe terasă, ei bine, nu, respectivii se bat ca chiorii. Mai mult, despre Goliath ni se spune că era filistin, iar despre David că era evreu. Dar eu cred că Goliath nu era filistin, ci filfizon, dacă ne luăm după modul penibil în care acesta iese din rândul oştenilor şi începe să se laude fără rost cu statura sa uriaşă.
Pe cât era Goliath de echipat cu o suliţă, cu o platoşă şi cu un scut pe măsură, pe atât era David de păstor. Mai mult decât atât, David nefiind soldat, era înarmat doar cu o praştie cu care trăgea după scatii şi vrăbii aşa, ca să se distreze, în timp ce caprele păşteau şi behăiau pe islazul comunal. Curajul lui ne pune puţin pe gânduri. Oare el acţiona cunoscând tradiţia folclorică românească care spune că buturuga mică răstoarnă carul mare? Ei bine, dacă era aşa, ar fi trebuit să cunoască şi zicala care spune că un cap plecat nu e tăiat de sabie, zicală care e mult mai populară şi mai practică.
Aici nu avem decât două variante: ori nu cunoştea respectiva zicală ori, chiar dacă o cunoştea, nu vroia muşchiul lui să ţină seama de ea, ceea ce denotă un elan cu adevărat tineresc. În ambele cazuri, concluzia care se impune este una singură: David era un păstor tânăr. Ce putem să spunem despre Goliath? Păi, atunci când un coşcogea omul, cu armură şi înfăţişare înspăimântătoare se apucă să se laude ca un filfizon (sau filistin, cred că tot aia e...) în faţa unui păstor tânăr şi împrăştiat (adică dotat cu o praştie), atunci nu e semn bun, e clar că respectivul a început să se prostească. Şi când ştim noi că încep oamenii să se prostească? Păi, la bătrâneţe, nu? De aici concluzia următoare, şi anume că Goliath era un războinic bătrân.
Dar iată că începe lupta şi măgădanul de Goliath se repede (gâfâind, presupunem noi, din cauza vârstei şi a armurii) spre micuţul David. Ei, aici lucrurile se complică puţin. În primul rând, se pare că ora aleasă pentru bătălie nu era cea mai potrivită. Credem asta pentru că niciuna din armate (nici cea a evreilor şi nici cea a filistinilor) nu dau semne că ar dori să se implice. De când e lumea şi pământul este cunoscut că partea bărbătească formează grosul trupelor militare şi avem motive să credem că aşa era şi în acele vremuri. Dar când ştim noi că este momentul în care o grămadă oricât de mare de bărbaţi refuză să participe la orice acţiune? Aţi ghicit! Atunci când e meci pe Ghencea! De aici putem desprinde două idei corolare. Prima, bătălia urma să se dea în apropierea stadionului sau, a doua, meciul era transmis la televizor. După cum se ştie, săpăturile arheologice nu au relevat nici urmă de bătălii în apropierea stadionului amintit, cu excepţia ultimei întâlniri dintre suporterii echipelor Steaua şi Dinamo, iar firma de salubritate lucrează şi acum la ştergerea lor. Adică a urmelor... Dar, la fel de bine, nu au fost depistate nici urme care să ateste existenţa unor stâlpi sau a unor cabluri în zona întâlnirii dintre cei doi. Acest lucru clarifică deosebit de mult situaţia, în sensul că astfel e dovedită folosirea în acele timpuri a undelor electromagnetice specifice transmisiunilor fără fir. Altfel spus, se adevereşte ipoteza că cei doi au fost lăsaţi să se bată singuri pentru că ceilalţi se uitau la meci la televizor.
Şi lupta începe. Goliath, nu are de lucru şi îşi aruncă suliţa spre micuţul păstor. Încă odată ni se confirmă starea mentală precară a numitului Goliath, pentru că numai un tip cu creierii obosiţi îşi poate arunca singura armă de atac pe care o are. Ei bine, ce credeţi că face micuţul David? Păi, ce să facă, face şi el ce ştie. Adică pune o piatră în praştie şi zbang! o aruncă spre ditamai măgădanul de Goliath. Faptul că a aruncat piatra nu denotă nicio slăbiciune din partea lui David, dacă ne gândim doar la faptul că zona era plină de pietre şi bolovani de toate mărimile. Dar nu şi de suliţe, aşa cum crezuse nătăfleţul de Goliath când îşi aruncase arma spre David. Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Piatra l-a lovit pe uriaş drept în frunte.
Nici nu se putea altfel. Ia să ne gândm ce şanse avea Goliath să nimerească o piticanie cu suliţa lui cea mare şi ce şanse avea David să nimerească ditamai măgădanul cu piatra lui cea mică. Deja, dacă stau să mă gândesc bine, lupta a fost inegală... fleţul de Goliath fiind net defavorizat. Cum spuneam, piatra îl loveşte pe măgădan drept în frunte şi îi produce un hematom subdural al osului cranian frontal cu implicarea părţii pteromastoidiene a osului temporal şi reflexii în dura mater şi meninge prin comprimarea masei cerebrale a lobului frontal stâng. Ca urmare firească, acesta (adică Goliath) cade lat. Sau lung. Sau şi lat şi lung. Sau cum vreţi voi pentru că, oricum, ipochimenul cade mort cât era el de mare. Mort definitiv, cum ne învaţă reclamele româneşti la produsele antiţânţari. Filfizonii filistini o iau la fugă care încotro, lipsiţi atât de brusc de susţinătorul lor legal. Eu cred că filfizonii de filistini au avut chiar noroc, dacă avem în vedere cât de nervos era David, care nu apucase să-şi ducă turma la păscut din cauza lor. O mică observaţie credem noi că se impune de la sine. Ca să dobori cu o singură piatră, chiar ţintită bine, un ditamai muntele de om, este clar pentru oricine că este nevoie de o piatră pe măsură. Adică mare. Şi un antrenament pe măsură. Ori, noi ne îndoim că un băieţică de păstor ar putea arunca o piatră de dimensiuni respectabile suficient de precis şi suficient de tare ca să doboare măgădanul. Ce însemnă asta? Păi, având în vedere situaţia socio-economică existentă la acel moment, este clar că păstorul de David nu se ocupa doar cu trasul cu praştia după vrăbii, ci făcea ceva mult mai util, şi anume se ocupa cu braconajul. Ehei, azi o capră, mâine tot o capră (că alte vieţuitoare nu prea erau în zonă), uite aşa şi-a câştigat el puterea şi precizia necesare. Că doar nu veţi vrea să credem acum că participa la antrenamente de tir pe poligonul Tunari... Nici nu a mai fost nevoie ca arbitrul întâlnirii să declare victoria prin KO în prima repriză, că tovarăşii lui David au început să ţopăie agitând banner-e şi strigând din fundul bojocilor:
Go-li-ath, Go-li-ath,
David ni te-a ciuruit
Şi nu este un păcat!
Semn clar că se ştiau daţi la televizor.
Şi uite aşa, încet, încet, am ajuns şi la morală. Care morală, dragii mei, indiferent cât ne amuzăm sau cât glumim, e una singură: să fim drepţi şi curajoşi, să credem în puterile noastre dar, mai ales, să credem în Dumnezeu şi acesta ne va ajuta. Pentru asta nu există nicio îndoială.
Să auzim de bine!

joi, 28 octombrie 2010

Drumul spre mare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai există şi oameni amabili. Ca, de exemplu, părinţii unei colege de-a fiicei mele. Fiind rudele unui fotbalist plin de bani, respectiva familie a fost invitată să petreacă o săptămână la mare în vila respectivului fotbalist. Prilej pentru aceştia de a-mi invita şi fetele să îi întovărăşească la distracţie. Singura problemă este că fetele mele nu pot sta mai mult de o săptămână, aşa că va trebui să merg eu să le readuc acasă.
Zis şi făcut. Îmi iau o zi din concediul de odihnă şi dimineaţă pe răcoare plec spre punctul de destinaţie, Eforie Nord. Vorbesc cu fetele pe celular şi cădem de acord ca, la ora 12 fix să mă aştepte într-un anumit loc. Alimentez la ieşirea din Bucureşti, verific presiunea în roţi şi pornesc cu aplomb. Sunt singur în maşină, dar am bordul bine căptuşit cu casete, CD-uri şi memory stick-uri pline vârf cu muzică. Nu prea agreez monotonia autostrăzii, aşa că o iau pe drumul vechi, mai lent, dar mai uman, după gusturile mele.
Drumul a decurs minunat până la ieşirea din Feteşti. La viteza de 80 km/oră un bubuit ca un tunet îmi sparge timpanele cu intensitatea lui şi instantaneu maşina începe să tragă îngrozitor spre dreapta. Cu toate avantajele servodirecţiei o controlez cu greu şi sunt nevoit să opresc, în timp ce încerc să trag la bordură. Opresc motorul, trag frâna de mână şi cobor. În urma maşinii se poate observa o dâră lată şi groasă de cauciuc care porneşte de la roata din dreapta faţă. Mă aplec, mă uit pe sub maşină şi nu văd nimic ce ar putea părea rupt, spart sau atârnând. Nicio scurgere, deşi sunetul a fost parcă al unei explozii. Mă sui la volan şi încerc să pun maşina în mişcare. Nicio şansă, maşina pare complet imobilizată. Foarte greu, forţând la greu motorul şi ambreiajul, reuşesc să o deplasez câţiva centimetri, roata rămânând complet blocată. Se pare că e nevoie de măsuri extreme. Primul lucru, îmi sun fetele ca să le spun că voi întârzia. După care, bag cricul, scot roata şi încep să admir peisajul. Zic îl admir pentru că nu văd niciun semn care să-mi arate vreo avarie. Doar că roata refuză să se învârtă. Din păcate, în afară de cric nu am alte scule la mine, aşa că sunt nevoit să improvizez. Mă ridic şi încep să caut soluţii externe. Văd la o oarecare distanţă un atelier de vulcanizare. Las maşina pe cric şi mă reped până acolo. Cu succes pentru că, în urma rugăminţilor mele, plec dotat cu un ciocan, o daltă şi o rangă. Apoi încep munca de jos, la propriu şi la figurat. Ajutat de ciocan, de daltă şi de rangă reuşesc să demontez etrierul de frână. Surpriza e totală. Una din plăcuţele de frână, uzată peste măsură, s-a împănat între etrier şi discul de frână. Cu ocazia asta observ că cel care îmi montase plăcuţele de frână la ultima revizie uitase să mai cupleze firele senzorului de uzură, motiv pentru care nici lampa martor din bord nu semnalizase nimic. Este evident că se exclude orice folosire în continuare a plăcuţelor uzate. Încep să mă întreb cu o oarecare nelinişte dacă voi găsi în Feteşti plăcuţe de frână pentru o asemenea maşină. Întreb şi mi se recomandă un magazin. Nici vorba să aibă. Inspirat de o muză divină, iau plăcuţele cu mine şi intru în alt magazin. Nu avea nici acolo, dar insist. Îi cer vânzătorului un set de plăcuţe de Dacia şi încep să le compar. În mod surprinzător seamănă, doar că cele de Dacia sunt ceva mai scurte la capetele de prindere. Improvizez în continuare şi pregătirea mea tehnică se pare că mă ajută din plin. Cumpăr setul şi încep să caut un atelier de sudură şi găsesc unul pitit printre ruinele unui fost S.M.A. Îi explic sudorului care-i problema, omul înţelege rapid şi după o oră de aşteptare sunt în posesia unui set de plăcuţe noi de Dacia, dar modificate după indicaţiile mele. Nu se potrivesc din prima, dar după câteva polizări obţin rezultatul dorit. Le montez la ambele roţi şi plec victorios. Încă odată am avut dovada că cine gândeşte nu moare. Bunînţeles, toate acţiunile de mai sus s-au desfăşurat pe fondul a numeroase telefoane cu fetele şi a unei stări de stres remarcabile. Deja este trecut mult de amiază şi mai am destul de mers. Fără nicio altă problemă ajung în Constanţa, intru în oraş şi fac la dreapta peste pod, spre Eforie. Nu intru bine pe pod că simt că maşina trage puternic spre dreapta. Cobor îngrozit de gândul unei alte probleme cu plăcuţele, dar adevărul este unul mai simplu: pană de cauciuc. Mergând la pas ajung la o vulcanizare aflată la piciorul podului. Mi se repară pneul, plec şi, după vreo 200 de metri simt cum maşina trage puternic spre stânga. Cobor şi văd un lucru deja cunoscut: pană de cauciuc. Pun maşina pe cric, scot roata şi cu ea în braţe mă întorc la centrul de vulcanizare. Deja sunt prieten cu meşterul. Începe să se însereze şi eu încă nu am ajuns. Fetele îmi dau telefoane disperate. Într-un sfârşit ajung la ele, răpus de sete şi cu nervii la pământ. Le îmbarc şi pornim spre casă. Ajunşi în Constanţa îmi dau seama că toate rezervele mele de numerar fuseseră epuizate de numeroasele necazuri. Reuşesc să parchez pe o străduţă, las fetele în maşină şi mă reped la un bancomat să scot ceva bani de drum. Când mă întorc dau de o nouă surpriză. Mai bine zis, de aceeaşi surpriză: pană de cauciuc. Nu cred că veţi mai suporta să vă spun ce înseamnă să schimbi o roată pe o stradă în pantă. Tot ce pot să vă mai spun este că, până la orele 24.15 când am ajuns acasă, nu am mai păţit nimic.
Să auzim de bine!

miercuri, 27 octombrie 2010

Mama lui Boc cel mic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se pare că marele Bolintineanu a fost mai productiv decât s-a estimat. Cercetătorii istoriei literaturii române au descoperit recent un manuscris prăfuit uitat pe fundul unei lăzi cu hârţoage. La o cercetare mai atentă, nu mică le-a fost mirarea să descopere o creaţie pe cât de inedită, pe atât de olografă. După aplicarea tratamentelor de conservare adecvate, iată că acum, poema este disponibilă publicului larg. S-o lecturăm în linişte:

Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc,
Chiar într-o căsuţă, lângă un pătuc,
Plânge şi suspină o bătrână mică,
Care are fiul cât un puştiulică.
Căci la guvernare fiul ei iubit
A plecat aseară şi n-a mai venit.
Celularul sună noaptea jumătate.
Nu-i semnal, şi totuşi: - Oare cine-i, frate?
- Eu sunt, bună maică,
Fiul tău dorit, n-a mai mers Taromu’
Şi n-am mai venit.
Sun din Capitală, voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.
Căpitan e dânsu’, e ca la armată.
Mica mea oştire fuge sfărâmată.
Vine criza, foamea, oamenii mă-njur.
L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.
- Ce spui tu, străine?
Emil e departe, cică de Băsescu nu se mai desparte.
Am crezut că-i glumă, dar era să mor.
L-am văzut aseară la televizor.
Emil e cuminte, nu e derbedeu.
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!
Lasă-mă cu Zeus, fincă omul chel
Se joacă cu tine cum doreşte el.
Te-a numit pe tine după Stolojan.
Crezi că e pe bune? Te-a luat de fazan.
Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe moş:
După tine vine Leana lu’ Cocoş.
Du-te la Băsescu, fă-i un ultim sluj, apoi ia Taromu’,
Să te-ntorci la Cluj!
Să auzim de bine!

marți, 26 octombrie 2010

Despre relativitate

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne îndreptăm, eu şi cu familia, spre Câmpulung Muscel, unde vom lăsa în leasing copiii din dotare pe toată perioada vacanţei. Am ales ruta prin Târgovişte deoarece porţiunea dintre Târgovişte şi Câmpulung oferă peisaje de basm oriunde întorci privirea. E un drum pe care l-am mai parcurs de nenumărate ori, e vară, cald, fluturii zboară şi păsărelele ciripesc. Sper că acum aveţi o imagine completă asupra situaţiei. Harnicii muncitori de la drumuri au presărat pietriş pe suprafaţa carosabilă cu intenţia vădită de a face economie la manoperă. Altfel nu îmi explic de ce nu au trecut cu un compresor peste el şi lasă operaţiunea în grija maşinilor care parcurg şoseaua. Văd că în curbe, forţele centrifuge apărute au făcut pietrişul să migreze spre exteriorul curbei, lucru ce mă face să îi spun de câteva ori soţiei că asta înseamnă moarte curată. O maşină intrată în curbă va deveni de necontrolat pe pietrişul strâns pe exteriorul curbei. Ajungem la destinaţie, debarcăm ceata lui Papuc, stăm şi noi la o vorbă cu gazdele după care o luăm din loc pe aceeaşi rută spre Bucureşti, capitala frumoasei noastre patrii. Nu ne grăbeşte nimeni, aşa că nu depăşesc viteza de 80 km/oră ca să putem admira liniştiţi splendorile peisajului. Cu puţin înainte de Târgovişte şoseaua face un uşor “S” peste un podeţ betonat aflat chiar la mijlocul S-ului. Curba nu e deloc accentuată, şoseaua e liberă, viteza e stabilă, sunt în treapta a IV-a. Intru în curbă şi mişc (REPER) uşor volanul spre stânga, pe curbă. Simt maşina că derapează puternic spre stânga. Ridic piciorul de pe acceleraţie şi îmi mângâi soţia pe mâna stângă cu care ea se prinsese reflex de scaun spunându-i să stea liniştită. Mă uit în oglinzile retrovizoare (stânga şi mijloc) şi văd şoseaua goală în apropierea mea. Mă uit în faţă şi văd câteva maşini pe sensul opus care, la vreo 200 m, încep să oprească pe dreapta văzând derapajul meu. Maşina se roteşte tot mai accentuat spre stânga, aşa că încep să trag de volan spre dreapta, concomitent cu schimbarea vitezei în treapta a II-a (debraiat, schimbat treapta, ambreiat). Maşina îşi schimbă brusc sensul derapajului spre dreapta şi văd cum se apropie tot mai mult de parapetul din beton al podeţului. Mă asigur din nou în oglinzile retrovizoare şi văd că primul dintre şoferii opriţi scoate capul pe geam. Îmi privesc soţia, o văd crispată la maximum şi îi zâmbesc. Mă asigur şi în faţă şi văd cum deja a apărut o maşină care trăsese pe dreapta la vreo 50 m în urmă (acum eram întors la aproape 180 de grade). Trag de volan puternic spre stânga concomitent cu o accelerare foarte puternică. Ştiu că toată puterea se va transmite la roata din dreapta, cea aflată pe pietriş şi exact aşa se întâmplă. Roata scurmă pietrişul şi dă de asfalt, făcând priză. În acel moment maşina se opreşte din derapaj şi se întoarce brusc cu faţa către înapoi (pe sensul opus), eu având volanul bracat spre stânga. Îndreptat volanul (REPER) şi, lucrând uşor din ambreiaj şi din acceleraţie trag pe dreapta, frânez, trag frâna de mână, opresc motorul şi cobor ca să-mi şterg sudoarea. După care, mă duc la uşa din dreapta şi îmi ajut soţia albă la faţă să coboare.
- Ţi-am spus că pietrişul ăsta e moarte curată, încerc eu să o liniştesc.
Cu majuscule am scris de două ori cuvântul REPER. Între primul şi cel de-al doilea (adică între începutul derapajului şi sfârşitul lui) am parcurs distanţa măsurată pe şosea de 27 de metri, distanţă parcursă în aproximativ 2,5 secunde. Acum, vă rog să mai citiţi încă odată câte s-au putut întâmpla în acest răstimp. Cine spune că în anumite situaţii timpul nu se dilată, înseamnă că nu a fost niciodată într-o situaţie limită.
Să auzim de bine!

luni, 25 octombrie 2010

Atenţie, iubitori ai fotografiei! Pe blogul frate au fost postate noi poze!

Ce votează Parlamentul României

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt convins că vi se va părea ciudat titlul acestui articol. Cum adică, ce votează Parlamentul României? Legi, în mod evident! Sunteţi aşa de siguri? Haideţi să vedem cum stă treaba.
Într-o formă de democraţie care nu mai are nimic din forma iniţială a noţiunii (şi nu numai la noi, ci oriunde în lume) Parlamentul este o instituţie în care sunt trimişi reprezentanţii celor cu drept de vot. Deja vedem o primă abatere: nu votează direct cei cu drept de vot, ci reprezentanţii lor. Reprezentanţi care pot ajunge să încheie compromisuri sau înţelegeri care nu mai au nimic comun cu interesele alegătorilor, toate acţiunile fiind dictate de interese politice şi nu de interesele alegătorilor.
Dar, să mergem mai departe şi să acceptăm acest rău necesar şi să presupunem că Parlamentul României este unul ideal, în care reprezentanţii aleşi reprezintă exact interesele alegătorilor care i-au trimis acolo. Pentru ce sunt ei trimişi acolo? Pentru că societatea şi statul au nevoie de legi pentru a-şi continua activitatea. Greşesc oare cu ceva? Nu cred, atâta timp cât consider că o lege reprezintă un cadru normativ prin care se reglementează o activitate sau o acţiune şi atâta timp cât o lege reprezintă rezultatul unei cerinţe fireşti a funcţionării societăţii. Ca să fiu mai concret, să luăm activitatea de pingelit a pantofilor uzaţi. Pentru ca pantofarii să nu-şi bată joc de clienţi şi să nu le ia banii pe produse de proastă calitate, să presupunem că un parlamentar va depune în parlament şi va supune votului o lege prin care se reglementează grosimea pe care o pot avea pingelele, materialele din care se permite confecţionarea lor, tipul şi calitatea materialelor folosite pentru lipit sau pentru cusut şi aşa mai departe. Dar aici, greşesc cu ceva? Nu cred. Parlamentarul a propus o lege coerentă şi concretă, care se va constitui într-un act normativ cu aplicabilitate practică. Rezultatul va fi că toţi pantofarii înregistraţi legal vor respecta acelaşi act normativ, iar clienţii vor avea posibilitatea evaluării rezultatului pe baza unor criterii concrete.
Ce observăm până aici? Că există o legătură foarte strânsă, foarte intimă între elaborarea unei legi, votarea ei şi aplicarea ei practică. Nu cred există printre voi vreunul care să creadă că un Parlament poate vota o lege fără aplicabilitate, o lege fără sens. Nu cred că printre voi ar putea fi cineva care să creadă că un Parlament poate vota o lege pentru pantofari atâta timp cât nu există niciun pantofar în ţara respectivă. Acest aspect mai implică ceva. Ca respectivii parlamentari să ştie ce votează. Ei singuri sau împreună cu echipa lor de consilieri au nevoie de un minim de cunoştinţe despre obiectul legii pe care o vor vota. În fond, chiar acesta este rostul votului într-un parlament: acela ca reprezentanţii aleşi de cetăţenii cu drept de vot să elaboreze şi să valideze legi cu aplicare concretă pentru cei care i-au trimis acolo. Acum, vă rog să citiţi cu atenţie documentul de mai jos.
L-aţi citit? Perfect. Acum, vă rog să îl mai citiţi odată. Aţi reuşit să înţelegeţi ceva? Mă îndoiesc. Puteţi să-l citiţi şi de o mie de ori, că tot nu veţi înţelege nimic. Nici nu aveţi cum, deşi acest document este O LEGE A ROMÂNIEI! O lege pe care nimeni nu o poate înţelege şi aplica. De ce? Pur şi simplu pentru că respectivul document este un fel de document de lucru al Comisiei Europene, un fel de proces verbal al unui plan de măsuri fără nicio conotaţie legislativă. Document de lucru pe care Parlamentul României l-a adoptat drept o lege a României! M-ar bucura deosebit de mult ca un parlamentar mai destoinic să-mi explice metodologia de aplicare a acestei legi precum şi efectele benefice obţinute în urma aplicării ei…
Sper ca acest articol să vă ajute să înţelegeţi mult mai bine importanţa momentul votului, moment în care ştampila pusă de voi va trimite în Parlament un neavenit.
Să auzim de bine!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Arca lui Noe

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În anul 2009, vine Dumnezeu la Noe, care trăia liniştit pe o străduţă vecină cu Apusului şi-i zice:
- Noe, pământul s-a umplut de răutate şi oamenii m-au uitat. Toată ziua se uită doar la telenovele, trosnesc semniţe de floare şi ascultă manele. Vreau să-mi construieşti o nouă Arcă, pentru că voi trimite iar Potopul peste oameni. Să iei din fiecare specie câte un exemplar, mascul şi femelă. Dar acum ai la dispoziţie doar 6 luni!
După 6 luni se uită Dumnezeu spre pământ şi-l vede pe Noe plângând în grădina din spatele casei.
- Noe! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca? strigă el cu voce tunătoare, iar cerul se întunecă în întregime.
- Iartă-mă Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp, îi răspunde Noe hohotind.
- Am nevoie de autorizaţie de construcţie pentru hala în care lucrez la arcă. Mă tot cert cu un inspector de la pompieri care nu-mi dă viză pentru un sistem anti-incendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea şi astfel am încălcat normele de înălţime ale zonei urbanistice. Degeaba am dat eu de exemplu blocul BRD. Apoi, compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de transport şi de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansată la apă. Pentru că, dacă nu ştii, trebuie să ajung cu ea tocmai la Mangalia... Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut. Să fac rost de lemn, a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate, deoarece acolo trăieşte bufniţa cu pete şi şorecele cu mustăţi galbene, care sunt specii protejate. Am încercat să-i conving pe ecologişti că tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita şi şoarecele, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine. Iar din pădurile mai îndepărtate nu mai am ce tăia pentru că localnicii au defrişat totul ca să-şi facă bani de gipane. Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activişti pentru protecţia animalelor. Ei susţineau că ţin animale sălbatice sechestrate împotriva voinţei lor şi, de asemenea, au susţinut că dacă pun atâtea animale într-un spaţiu atât de mic, înseamnă cruzime asupra lor. Ştiai că cangurului fără marsupiu îi trebuieşte un areal de 8,3 hectare pentru fiecare exermplar? Sau că m-au ţinut o zi întreagă ca să vizitez azilul de animale de la Glina? Apoi, Ministerul Mediului a spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanţii lor nu fac un studiu de mediu şi implicaţiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului. REMAT-ul mi-a impus un contract oneros pentru colectarea deşeurilor şi bani nu am destui. Şi mai am un proces în derulare cu Ministerul Muncii, deoarce încă nu m-am hotărât câte minorităţi ale grupurilor etnice să angajez pe şantier, iar Blocul Sindical nu mă lasă să-mi folosesc la construcţie copiii mei, deoarece nu fac parte din Sindicat, iar eu nu am certificare ISCIR pentru construcţia de Arce. Am doar pentru rezervoare de şapte sute de litri şi lifturi pentru blocuri cu două etaje. În plus, un agent sindical stă toată ziua pe capul meu ca să fie sigur că nu ţin muncitorii peste programul legal de muncă. Până acum am fost dat de zece ori pe posturile de televiziune ca exemplu de comportare abuzivă şi indisciplină. Ca să fie totul şi mai rău, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarce susţin ei că vreau să părăsesc ţara cu specii de animale pe cale de dispariţie. Nici nu ştiu ce să fac, pentru că pot lua de la opt luni la doi ani de puşcărie.
- Deci, Doamne iartă-mă, dar îmi trebuie cel puţin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai poruncit şi o mulţime de bani.
Dintr-o dată cerul s-a luminat, norii au dispărut, iar soarele din nou a apărut strălucitor pe cer.
- Doamne, mare e puterea Ta! Să înţeleg că nu ne mai distrugi lumea?
- Nu, Noe, se pare că mi-a luat-o guvernul înainte...
Să auzim de bine!

vineri, 22 octombrie 2010

Culmile culmilor atinse de tâmpiţii tâmpiţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este pentru prima dată când scriu pe blog articole în care îmi manifest totala nemulţumire faţă de produsele advărtaizingului românesc.
Se pare că există o întrecere tacită între firmele de profil de a elabora reclame cât mai tâmpite, cât mai fără sens sau cât mai prost făcute. Un “specialist” din branşă motiva producţia penibilă prin fondurile insuficiente. Asta e o altă prostie, care vine ca bomboana pe colivă. Ce are lipsa fondurilor cu ideile tâmpite, numai el poate şti.
Ce este interesant este faptul că, de cele mai multe ori, sunt prezentate reclame care nu sunt făcute în ţară, nu au nimic din spiritul nostru şi nici măcar limba vorbită nu este româna, toată „creaţia” firmei de publicitate rezumându-se la o copiere pură şi simplă. Snobismul este trăsătura care le întrece chiar neamprostia din ele. Este atât de puternic acest snobism încât aproape nimeni nu mai foloseşte limba română, deşi exprimările sunt atât de snoabe şi sofisticate încât nici producătorii nu le pot pronunţa sau traduce. Skittles? Niciun cuvânt în română (dar, totuşi, au o traducere în subsolul imaginii). Redd’s? Niciun cuvânt românesc, nicio traducere! Ar putea careva din voi să-mi spună şi mie, ca unui prost şi incult ce sunt, cum se traduce „Urban proof” din reclama noului model Qashqai? Dar “Mastered”? Şi lista poate continua pe pagini întregi.
Mai este interesant un cu totul alt aspect, pentru că despre snobismul lor m-am săturat să tot scriu. Este aspectul lucrului bine făcut, al controlului executantului şi al beneficiarului de a avea o reclamă cât mai bună. Cu mintea mea puţină socotesc că, după procesul de elaborare al unei reclame, ea este arătată beneficiarului înaintea pubicării pentru ca acesta să-şi poată exprima acordul sau să facă ultimele retuşuri. În fond este vorba de banii lui şi de produsul lui. Nu mai vorbesc aici de un proces intern de control, pentru că există atâtea atâtea persoane şi funcţii din care mai de care mai englezite care participă la elaborarea ei. Creative director, Producing director, Imaging director, Senior editing director şi câţi alţii iau bani buni de la clienţi pentru a le executa o comandă ireproşabilă.
Chiar ulterior publicării ei îmi imaginez că ar trebui să existe persoane abilitate, atât din partea beneficarului, cât şi a executantului, care să verifice impactul, care să verifice dacă reclama arată aşa cum au sperat şi dacă ea şi-a produs efectele. Ei bine, consider imaginile de mai jos suficient de edificatoare în ceea ce priveşte prostia şi tâmpenia care domină publicitatea românească.
Prima este un panou exterior al Romtelecom. O companie care are probleme serioase cu concurenţa, motiv pentru care ar trebui să fie nu cu ochii în patru, ci cu ei în opt pentru a avea campanii de publicitate ireproşabile. Iată că producătorul reclamei a fost atât de flămând de bani încât a mâncat nu o literă, ci două. Ce e aia NEOIE? Dar RSTAURANT? Iar beneficiarul reclamei e şi mai prost pentru că a acceptat aşa ceva, chiar dacă a fost concepută greşit ca urmare a vreunie tehnici absconse de marketing.
A doua imagine nu este altceva decât coperta a patra a unei reviste cu profil auto. Reclama este făcută în sprijinul Poliţiei, având drept scop reducerea numărului de accidente. Sunt sigur că şi voi aţi observat marea tâmpenie care o caracterizează: este scrisă complet în limba engleză! Un îndemn la prudenţă în circulaţie pe străzile şi şoselele României este scris în engleză! Sincer să fiu, nu mi-am imaginat că voi vedea aşa ceva, deşi lumea mă consideră ca având o imaginaţie bogată. Cui se adresează ea? Cetăţenilor cu ce grad de pregătire? Care e numărul minim de diplome în limbi străine pe care trebuie să-l aibe şoferii români? Şi câţi au măcar una, ştiut fiind că statisticile ne indică în majoritate ca fiind semianalfabeţi? Sau vorbitorii de limbă engleză sunt cei care fac cele mai multe accidente pe şoselele ţării?
Bleah, sunt atât de revoltat de chestiile astea încât am început să fac greşeli de scriere, aşa că mă opresc aici. Dar nu înainte de a vă anunţa la modul cel mai serios că nu cumpăr şi nu voi cumpăra vreun produs ca urmare a vreunei reclame.
Să auzim de bine!

joi, 21 octombrie 2010

Naufragiu cu năbădăi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Fraţilor! Nu ştiu cine este Sorin Olariu (pentru că el este autorul versurilor). Nu-l cunosc şi nu mă cunoaşte. Nu îi cunosc nici măcar calificarea. Tot ce cunosc este că sunt un mare amator de poezie bună şi că dânsul a scris o poezie versificată superb, chiar dacă este evident caracterul ei epigramic. Pentru iubitorii acestui gen, le precizez că versuri de un asemenea calibru nu am mai citit de la Petre Dulfu încoace. Aceeaşi cadenţă, aceeaşi versificare, aceeaşi rimă. Vă mărturisesc că după ce am citit versurile de mai jos m-am repezit la bibliotecă şi am recitit (pentru a câta oară?) “Aventurile lui Păcală” scrisă în versurile marelui Petre Dulfu pomenit mai sus. Felicitările mele sincere, domnule Sorin Olariu! Dar, iată creaţia domnului Olariu:

Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc

S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.

Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,

Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.

Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,

Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.

Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,

Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:

Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaică

Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,

Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică,

Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.

Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicani

Şi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.

Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor

Evident că împreună cu americanca lor.

Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,

Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!

Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat

Şapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.

Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa

Să rămană numai unul pe felie cu ragazza.

Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel

Fac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.

Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesam

Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.

Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică

Pe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.

Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lor

Şi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.

Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă

Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.

Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,

Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.

Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze

Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.

Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă

Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră…

Iar românii cei uniţi în cultură şi idei

Au format fix trei partide şi se ceartă între ei.

Să auzim de bine!

miercuri, 20 octombrie 2010

Logo

Imaginile aferente acestei creaţii orale, anonime şi spontane le găsiţi pe FotoBlogul din Drumul Taberei!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Rândurile de mai jos se constituie o nouă creaţie a liricii populare româneşti. Începând cu Mioriţa sau cu Toma Alimoş, talentul liric al românului nu se dezminte. Versificaţia, metrica, ritmul, toate elementele care contribuie la realizarea unuei lucrări valoroase le regăsim aici. Să fim mândri ca popor că putem elabora asemenea creaţii şi, mai ales, că avem parte de asemenea subiecte pentru creaţii...

Avem frunză ce ne pasă

N-avem ce pune pe masă!

Doamna Udrea sclipitoare,

Tenace şi răpitoare,

Ne prezintă o promovare

Într-o ţară înfloritoare;

Din îndepărtata Chină

Toţi românii se închină,

De unde atât bănet

Pentr-o frunză de pe Net?

Nu trebuie să disperăm

Altfel cum mai progresăm,

Fără logo fără brand

Cum s-avem un happy end?

Vin chinezi în număr mare

Şi la munte şi la mare!

Litoralul, de vrei poţi

Fără alge şi peşti morţi,

Te primeşte cu căldură

Şi fără infrastructură.

Iar la munte ce să-ţi spun

Te-ntâlneşti cu ursul brun,

Care stă lihnit de foame

Aproape de tomberoane!

În final ne-am consolat,

Ce-am votat, am căpătat...

Să auzim de bine!

marți, 19 octombrie 2010

Luceafărul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Niciodată nu a fost mai evident ca acum faptul că românul e născut poet. Atât de născut şi atât de poet încât reuşeşte să-l imite până şi pe marele Eminescu. Rândurile de mai jos sper să vă convingă şi pe voi.

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari, cotroceneşti,

O prea blondină fată.

Şi era una la Cocoş

Şi mândră-n toate cele,

Ca orice fată de pilos

Cu bani, genţi şi mărgele.

Din umbra marelui palat

Ea pasul şi-l îndreaptă

Spre ministerul nou creat

Unde turişti aşteaptă.

Din când în când priveşte-n zare

Spre fraţii unşi portocaliu

Şi le arată visătoare

Un singur deget: mijlociu.

Le-arată azi, le-arată mâini,

Astfel răbdarea-i gata,

Căci ei, tăcând de săptămâni,

Îi vor azi beregata.

Cum ea popou-şi răzimă

De scaun cu mândrie,

Din drag de ţară cumpără

Reclame câte-o mie.

Dar pas cu pas pe urma ei

În minister pluteşte

Gruparea roşiilor khmeri

S-o radă mişeleşte.

Iar când pe cal se-ntinde drept

Cu ţâţele-i babane,

Cei galbeni cu săgeţi pe piept

Ii pregătesc capcane.

Trecu o zi, trecură luni

Hălăduind prin ţară

Cu ziarişti sărmani şi juni

S-o facă populară.

Ba la un jazz, ba fluierând,

Turism făcea copila,

Că la contracte tot semnând

Ii obosea rău bila.

Uniţi de-un gând, cei coloraţi

S-au adunat la clacă

Şi stabiliră ca-ntre fraţi

Comisie să-i facă.

Văzu copila că e jale,

Simţi tremurătură,

C-or să întrebe de parale

Pe unde dispărură.

Şi trebui de EL îndat'

Aminte să-si aducă.

Cu Mercedes-ul spre palat

Speriată o apucă.

"Cobori în jos, mărite Zeu

Coboară-te odată,

Să-ţi scuturi coama ca un leu

Şi să porneşti pe dată.

Spre TVR direct s-o ţii,

Să-mi aperi fecioria,

Că gălbejiţii şi roşii

Pornit-au bătălia."

"Tu-mi ceri chiar influenţa mea

Şi-am să mă duc, că-mi place,

Dar voi să ştii asemenea

Că pot cădea la pace.

Negocieri se ţin acum,

Doar la mişto e cearta,

Şi de va fi să-mi cazi în drum

La parlament ţi-e soarta.

În taioraşul tău cel strâmt

Norocul te petrece,

Ci eu prea des încep să simt

Domnia mea cum trece."

Să auzim de bine!

duminică, 17 octombrie 2010

Keynes şi antichitatea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-o postare anterioară mă refeream la aportul adus ştiinţei economiei de către teoriile baronului Keynes. Iar cea mai bună dovadă că teoria sa a fost cea mai bună este chiar reuşita Planului Marshall, plan care a pus pe picioare ţările vestice după dezastrul provocat de război.
În esenţă, teoria lui considera că, în momente de criză, statul este cel care trebuie să susţină financiar economia prin investiţii, chiar dacă sunt aparent aberante. Doar investiţiile respective vor da de lucru oamenilor, aceştia vor consuma şi vor plăti taxe şi impozite etc, ajungându-se în final la o autosusţinere a economiei, statul primindu-şi banii înapoi cu profit. În articolul postat la acea dată dezvoltam mai pe larg subiectul.
Iar exemplul dat spuneam că, într-o asemenea situaţie, statul ar trebui să plătească firme şi muncitori pur şi simplu pentru a muta o movilă de nisip dintr-un loc în altul. Acţiunea pare absurdă şi inutilă. Dar să ne uităm puţin în urmă, oare chiar aşa este?
Pe la anii 360 înainte de Cristos, cetăţile greceşti cu Atena în frunte, treceau printr-o gravă criză. Atena îşi pierduse flota şi, implicit, supremaţia pe mare, lucru de loc de invidiat dacă ne gândim că prin flota sa ea deţinea controlul tuturor cetăţilor greceşti din Mediterana. Exceptând drahma care, în pofida tuturor vicisitudinilor nu fusese devalorizată şi îşi păstrase puterea, economia era într-o stare jalnică. Teba, Sparta, Tarentul, Siracuza precum şi multe alte cetăţi greceşti erau slăbite în urma numeroaselor lupte şi războaie intestine care, din păcate (sau din fericire) aveau să se curme doar odată cu ocupaţia romană.
La aceasta se adăuga şi decăderea inerentă a polis-ului tradiţional. Acesta îşi trăise traiul, perioada lui de glorie şi utilitate trecuse. La tendinţa centrifugă organică a grecilor se adăugase izolarea provocată de viaţa între zidurile unui polis. Acest mod de viaţă predispunea la izolare şi individualism, cetăţeanul fiind implicat la modul cel mai direct în conducerea lui (practic, fiecărui cetăţean îi venea rândul periodic să intre în rândul conducătorilor) nu mai era interesat de altceva decât de cele petrecute între zidurile propriei cetăţi. Afară de comunitatea de limbă şi cultură, între populaţiile polis-urilor nu exista nicio legătură afectivă, acestea războindu-se între ele de numeroase ori.
Populaţia cetăţilor se urbanizase, iar în această situaţie se ştie că nu mai este cale de întoarcere. La scăderea forţei de muncă s-au adăugat şi pierderile numeroase în vieţi omeneşti datorate nesfârşitelor războaie. Deşi cu o economie bazată pe agricultură, pământurile (şi aşa puţine) nu mai produceau din lipsă de proprietari sau din lipsă de forţă de muncă. Minele, deşi bogate, erau pustii din cauza lipsei aceleiaşi forţe de muncă.
Atena s-a văzut pusă în faţa rezolvării unei situaţii aparent fără ieşire. Avea pământuri, dar nu avea proprietari. Iar când a reuşit să împroprietărească chiar şi persoane care nici măcar nu au visat la aşa ceva, a descoperit că nu are cine munci pământurile.
Soluţia aleasă a fost desprinsă parcă din lucrările baronului Keynes: la propunerea lui Xenofon, guvernul atenian a cumpărat peste zece mii de sclavi pe care i-a închiriat proprietarilor de mine sau terenuri. Rezultatul nu a întârziat să apară. Având forţă de muncă, proprietarii de mine sau terenuri au început să producă. Din vânzarea produselor, proprietarii şi-au reţinut beneficiul, iar restul l-au restituit statului sub forma taxelor şi impozitelor. Statul şi-a recuperat banii şi cu un profit pe deasupra, oamenii au avut bani de cheltuit, ceea ce a stimulat meseriaşii şi meşteşugarii, ceea ce a stimulat producţia, ceea ce a stimulat consumul şi aşa mai departe..., iar economia şi-a revenit devenind una stabilă.
Ei, ce ziceţi? Dincolo de asemănarea frapantă cu teoria renumitului baron economist, nu credeţi că, mutatis mutandis şi înlocuind sintagma sclav cu aceea de mijloace de producţie, aceasta este o soluţie suficient de viabilă ca să fie aplicată şi în zilele noastre? Dar guvernul nostru se pare că nu cunoaşte economie. Şi nici măcar istorie...
Să auzim de bine!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Anunţ umanitar

Adică, vreau să spun că anunţul e adresat oamenilor. Acum, în vremuri de criză şi neajunsuri, când numeroase firme se închid, eu deschid. Ce deschid? Ei bine, dragii mei, deschid un nou blog. De fapt, la momentul când citiţi aceste rânduri, el deja este deschis şi e posibil ca unii deja să-i fi trecut pragul. Ăsta e avantajul să fii proprietarul unui blog. Poţi scrie orice pe el, inclusiv faptul că îţi deschizi un nou blog, ceea ce, între noi fie vorba, nu e de colea.
Cei mai curioşi dintre voi se vor întreba de ce deschid acest blog nou tocmai acum. Nu mă prindeţi, am şi aici răspunsul pregătit. Deschid acest blog tocmai acum pentru că tocmai acum aniversez fix un an de la prima mea postare pe blog! În acest un an fix, am publicat un număr de 383 de postări, ceea ce face o medie de 1,0493150684931506849315068493151 postări pe zi, asta dacă am considera anul calendaristic având 365 de zile. Lucrul acesta mă face deosebit de curios pentru că nu ţin minte să fi scris şi postat o postare şi 0,0493 părţi din ea pe zi... Ori o postam întreagă, ori nu o postam...
Acest nou blog, după cum veţi vedea că îi spune şi numele, nu este un simplu blog. E un blog amator (în sensul că e făcut de un amator care e amator) de fotografii. Acum, cred că aţi prins ideea: este un blog făcut amatoreşte de un amator în ale blogărelii făcute de amatori care sunt amatori de fotografii. Ce veţi putea vedea în el? Hai că sunteţi tari! Cum adică ce vom vedea într-un blog cu fotografii? Păi, fotografii, ce să vedeţi altceva? Acum, că am ajuns destul de intimi, hai să v-o spun şi pe asta: de acum încolo, ori de câte ori voi face o sesiune de fotografii, le voi posta pe noul blog pe cele pe care le consider mai reprezentative. Inclusiv imagini care vor avea relevanţă pentru articolele postate pe vechiul şi bătrânul meu blog. Dar asta nu înseamnă că voi posta poze zilnic, deşi, Dumnezeu mi-e martor, asta mi-aş dori. Dar vă voi notifica orice nouă apariţie, ceea ce sper că nu îi va supăra pe cei care vor fi atât de încântaţi de pozele mele, încât se vor uita zilnic la ele şi fără îndemnul meu... Oricum, pentru un acces facil, nu aveţi altceva decât să daţi un clic pe link-ul de sub antet.
Sincer cum mă cunoaşteţi, simt nevoia să vă fac o mărturisire. Pozele iniţiale au dimensiuni ce depăşesc lejer 10 Mega, ceea ce le face improprii postării pe un blog, fie el al meu. Riscam să fiu arestat de cei de la Google după doar două postări pentru că le blocam serverul... Aşa că am fost nevoit să pun la muncă Adobe Photoshop-ul (că de aia m-a costat o căciulă de bani) şi, folosind opţiunea „Save for Web”, să le reduc drastic mărimea, fapt care a împietat asupra calităţii lor. Dar nu atât de mult încât să le dispară mesajul.
Acum, în încheiere, ce să mai zic la această aniversare? Vă doresc ce îmi doresc şi mie. Adică să fiţi sănătoşi la maximum, să iubiţi şi să fiţi la fel de iubiţi la maximum şi să vă bucuraţi de fiecare moment al vieţii. Dar să nu credeţi că asta înseamnă că vă doresc să dormiţi mai puţin...

vineri, 15 octombrie 2010

Ce cuvinte folosim (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Spre deosebire de postările anterioare în care făceam referire la etimologia unor cuvinte provenite din istoria sau mitologia greacă, azi mă voi referi la câteva cuvinte cu etimologia provenită din vocabularul curent, dar care nu le face mai puţin interesante.
Primul cuvânt la care mă voi referi este orchestră. Cuvânt banal, uzual. Termenul porneşte de la primul teatru construit în cinstea zeului Dionysos în incinta Acropolei. Locurile erau sub forma unor banchete fără spătar dispuse semicircular în jurul scenei, cu excepţia celor rezervate preoţilor zeului care erau amplasate chiar în faţa avanscenei care se numea orchestra. Porţiunea respectivă era destinată corului şi dansatorilor.
Cel de-al doilea cuvânt este coregraf. Cuvântul provine tot din vremurile timpurii ale teatrului, persoana abilitată să conducă corul fiind numită corego. Pe lângă această atribuţiune esenţială, corego mai îndeplinea şi funcţiile de sponsor, impresar şi regizor al spectacolului, ceea ce, trebuie să recunoaştem, implica abilităţi deosebite din partea respectivului. Cu timpul, atribuţiunea de coordonator al corului a fost translatată, printr-un procedeu care mie îmi scapă, la cea de coordonator al dansului.
Următorul cuvânt este pe cât de uzual, pe atât de neplăcut. Mă refer la cuvântul ipocrit. În mod cu totul ciudat şi originea acestui cuvânt are legătură tot cu teatrul antic. La vremea aceea, ipocriţii erau persoanele care dădeau replici corului. Poziţia lor era una de invidiat dacă ne gândim doar la faptul că, în timpul războaielor li se permitea trecerea nestânjenită printre linii. Machiajul le era exagerat, măştile cumplite, iar replicile zbierate (evident, din cauza lipsei unor instalaţii de sonorizare...), astfel încât nu a fost greu ca prin ipocriţi să fie consideraţi oamenii cu două sau mai multe înfăţişări, unul fiind omul real, iar celălalt personajul de pe scenă.
Al patrulea cuvânt este epicurean. De data aceasta, termenul porneşte de la un nume propriu şi anume, cel al lui Epicur. Epicur, care a trăit pe la anii 300 î.Hr. era originar din Samos şi îşi formase gândirea în afara şcolilor lui Aristotel şi Platon. Om de o mare onestitate, trăia izolat, mâncând doar pâine cu brânză. Şcoala şi-a întreţinut-o în chiar curtea casei şi obişnuia să spună că înţelepciunea nu constă în a explica lumea, ci în aceea a-ţi construi colţişorul tău de linişte pe baza modestiei, respectului şi prieteniei. După cum vedem, termenul de epicurean, însemnând un adept al frumosului şi al plăcerilor, nu are nimic în comun cu numele marelui om.
Al cincilea cuvânt este peripatetic. Ei bine, da data asta originea termenului este ceva mai neobişnuită şi are legătură cu Aristotel. Originea acestui cuvânt este dată de cuvântul περίπατοι/peripati, care se traduce prin coloane, iar prin termenul περιπατητικός/peripatitikos înţelegându-se o persoană itinerantă, călătoare, rătăcitoare. Coloanele de la care porneşte cuvântul se aflau în curtea şcolii lui de filozofie, coloane în jurul cărora marele om se plimba cu discipolii să purtând nesfârşite discuţii. Ideile lui pornesc de la axioma că materia este baza tuturor lucrurilor, iar sufletul este un principiu al vieţii în trupurile noastre organice, Aristotel pornind de la rezultatele date de experienţă.
Aşa după cum v-aţi obişnuit, la sfârşitul articolului vă ofer un bonus. De data asta e mic, foarte mic, dar interesant. Ştiţi cum se traduce în limba greacă expresia "cu capul în jos"? Vă spun eu: ανάποδα. Cuvânt care se citeşte şi se pronunţă pur şi simplu anapoda. Vi se pare cumva cunoscut?
Să auzim de bine!

Pagini

duminică, 31 octombrie 2010

sâmbătă, 30 octombrie 2010

vineri, 29 octombrie 2010

joi, 28 octombrie 2010

miercuri, 27 octombrie 2010

marți, 26 octombrie 2010

luni, 25 octombrie 2010

sâmbătă, 23 octombrie 2010

vineri, 22 octombrie 2010

joi, 21 octombrie 2010

miercuri, 20 octombrie 2010

marți, 19 octombrie 2010

duminică, 17 octombrie 2010

sâmbătă, 16 octombrie 2010

vineri, 15 octombrie 2010