Efectele aplicării tehnicilor de supravieţuire

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Institutul în care lucrează domnul Panaitescu se află într-o veche clădire boierească cu două etaje, situată aproape de centrul oraşului.
Domnul Panaitescu este un ins ciudat. Ciudat pentru că arată ca un contabil, dar el este inginer. Cu o pereche de ochelari tipul „fund de sifon-model 1957”, o chelie rotundă, haine lucioase în coate şi genunchi şi un mers gârbovit este tipul clasic al contabilului. Dar, aşa cum vă spuneam, nu este. Este inginer, un inginer vechi, bun meseriaş şi om cumsecade. Cei mai îndrăzneţi îl pot descrie ca fiind un tip blajin. Lucrează în aceeaşi instituţie de la începuturile activităţii lui, ceea ce dovedeşte, pe lângă o consecvenţă deosebită şi o monotonie deosebită.
Vârsta pensionării se apropie cu paşi repezi, dar el nu pare afectat de ceva sau cineva în jurul lui. Acelaşi surâs blajin, acelaşi gesturi molcome, aceeaşi politeţe desăvârşită. Omul este primul care vine la program şi ultimul care pleacă. Imediat ce vine îşi pune de o cafeluţă pe care o bea pe parcursul întregii zile. Se apucă de lucru şi nu se opreşte decât cu ocazia pauzei de masă când îşi scoate pacheţelul pus de soţie în servieta uzată pe care o cară zilnic doar din acest unic motiv. Nimeni nu a văzut-o vreodată pe soţia cea făcătoare de pacheţele şi niciodată el nu a vorbit cuiva despre ea. Se ştie din surse autorizate că are o fată studentă, dar unde şi în ce an nu ştie nimeni. Nu a participat niciodată la vreo petrecere invocând diferite motive de urgenţă.
Toţi sunt convinşi că omul poartă o mască, dar nimeni nu îi ştie adevărata faţă. Atât timp cât continuă să fie un bun coleg nici nu interesează. Biroul lui este cel mai ordonat şi şters de praf şi a fost observat de numeroase ori cum potriveşte hârtiile una peste alta astfel încât să fie perfect aranjate la margine.
Este evident pentru oricine că omul şi-a făurit o lume a lui, foarte mică şi foarte închisă din care nu vrea sau nu mai are puterea să iasă. Şi este la fel de evident pentru oricine că orice tulburare, cât de mică, a ritualelor lui zilnice, a tabieturilor sau a oricăror elemente pe care le repetă cu obstinaţie de zeci de ani va produce o catastrofă în lumea lui cea mică şi constantă.
Biroul în care lucrează domnul Panaitescu se află la etajul unu. La el se poate ajunge pe scara principală, după care se intră pe un hol destul de întunecos sau pe scara interioară, mult mai mică şi mai strâmtă, dar mai luminoasă. Cum se ajunge la etaj, în stânga se face un hol care duce spre camera unde îşi află biroul domnul Panaitescu, iar în dreapta un hol mai mic care duce spre grupul sanitar. Acest grup sanitar este coşmarul tuturor salariaţilor pentru simplul motiv că are o singură cabină. De aceea, cabina de la etajul unu este pentru bărbaţi, iar cea de la etajul doi pentru femei. Încă există persoane în viaţă care pot declara sub jurământ că au observat diverşi salariaţi (bărbaţi sau femei) bântuind micul hol cu picioarele strânse şi scrâşnind din dinţi. De altfel, este unanim recunoscut că mâncărurile pe bază de varză sau fasole au fost scoase din meniurile salariaţilor la cererea expresă a acestora.
Domnul Panaitescu a călcat ieri pe bec şi a mâncat iahnie de fasole. E drept, bună să-ţi lingi degetele, cu un cârnat cât toate zilele deasupra. Iar azi stomacul îşi cere drepturile. Se duce domnul Panaitescu la toaletă odată, după o jumătate de oră se duce şi a doua oară, iar după altă jumătate oră trebuie să se ducă şi a treia oară. Spre marele lui ghinion găseşte cabina ocupată. Inginer, om cu fire inventivă, nu-i trebuie mult ca să găsească o soluţie, aşa că se duce la cabina de la etajul doi pe care, o, ce mare uşurare, o găseşte liberă. Aşa cum stătea el savurând clipele unei linişti adânci şi ale unei desăvârşite plăceri, iată că vine doamna Rădulescu, o doamnă sobră, cu pantofi de lac, ciorapi de nylon şi părul albăstrui pus pe bigudiuri. Din acel moment începe un dialog cu mult mai absurd decât în orice teatru absurd. Doamna Rădulescu se apropie de uşa cabinei şi ciocăneşte. În loc să tacă mâlc şi să-şi continue activitatea clandestină, domnul Panaitescu nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să răspundă cu vocea lui baritonală:
- Ocupat!
Şocul este prea mare pentru femeia numită doamna Rădulescu care nu poate percepe realitatea în toată duritatea ei, aşa că mai ciocăneşte odată. Din cabină, pe domnul Panaitescu îl mănâncă limba şi întreabă cea mai stupidă întrebare:
- Cine e?
Femeia e în pragul colapsului. Un bărbat în cabina femeilor? Peste puterile ei de înţelegere! Cu atât mai mult că recunoscuse vocea inconfundabilă a bietului domn Panaitescu. Aşa că, nu o duce mintea la altceva decât să spună o prostie şi mai mare:
- Eu sunt domnule Panaitescu, doamna Rădulescu! Ce faceţi aici?
De atunci, regula salariaţilor instituţiei a rămas ca, ori de câte ori cineva ciocăneşte la uşa unei cabine, cel din cabină întreabă cine e, iar cel de afară se prezintă. Probleme locale se rezolvă după terminarea hohotelor de râs… Iar domnul Panaitescu a cerut ieşirea la pensie.
Să auzim de bine!