Disoluţia statului român

Tuturor celor prezeenţi şi viitori, salutare!
Poate că postarea de azi vi se va părea puţin mai lungă. Dar, până la urmă, sper că veţi aprecia că merită. Şi, pentru a fi mai bine înţeles, îmi voi începe expozeul cu un mic exerciţiu de imaginaţie.
Să ne imaginăm că suntem martorii unor scene petrecute la începuturile civilizaţiei. Un trib oarecare, sătul de atâta hălăduială prin diferite teritorii se decide să se statornicească într-un anume loc. Membrii tribului, şi atunci la fel ca şi acum, sunt formaţi din persoane cu diferite caractere şi comportamente. Unii din ei, mai leneşi, dar mai şireţi, descoperă că cea mai bună soluţie pentru ei de a trăi bine este ca să fure sau să tâlhărească. Şi aşa vor face. Timp de o zi sau timp de o lună. La un moment dat, ceilalţi membri ai tribului ajung la concluzia că aşa nu mai merge, că munca lor este irosită de alţii, astfel că îşi deleagă câţiva membri mai zdraveni ca să le păzească agoniseala. Dar tribul nu are parte de prea multă linişte pentru că un trib vecin le doreşte răul, chiar aşa săraci cum sunt. Sunt atacaţi şi pierd totul, inclusiv o parte din membri. Cu greu îşi revin, dar sunt iarăşi atacaţi şi iarăşi pierd totul. Aşa că supravieţuitorii se strâng la sfat şi decid să aleagă un număr de oameni cărora să li se dea ciomegele şi ghioagele cele mai grele cu care să nu facă altceva decât să se antreneze toată ziua pentru ca, atunci când vor fi atacaţi din nou, să aibă o forţă care să îi respingă pe duşmani. Ba chiar, un trib ceva mai îndepărtat decide să îşi constituie o forţă de intervenţie asemănătoare, dar cu scopul de a ataca şi supune alte triburi.
Ce avem aici? Nimic altceva decât primii muguri de organizare statală. Sunt germenii instituţiilor de stat care, mai târziu se vor numi poliţie sau armată. Nu sunt structiuri impuse de vreo lege sau de vreo persoană, ci rezultatele evoluţiei fireşti a societăţii. Iar în acelaşi fel, ca urmare a unor necesităţi şi interese colective, vor apărea şi celelalte instituţii ale statului. Odată cu maturizarea acestor structuri, observăm că existenţa statului şi funcţionarea lui în sensul scopurilor pentru care s-a format nu se poate face fără un pachet bine structurat de legi sau regulamente, un număr de organisme care să genereze, să implementeze şi să verifice legile sau regulamentele şi un efectiv de personal care să ducă la îndeplinire cele de mai sus.
România este de doi ani în plină criză. Şi vor mai trece ani buni până va ieşi. Dincolo de faptul că nu s-au luat niciun fel de măsuri de stopare a căderii economiei sau de stimulare a creşterii ei, fenomenul la care asistăm este unul de disoluţie a statului. Disoluţie petrecută pe mai multe planuri: morală, instituţională şi fizică.
1. Disoluţia morală. Corupţie a fost, este şi va fi. Doar o gândire utopică poate imagina o societate fără corupţie. Practic, tot ce poate face o societate în această privinţă este dor să o ţină sub control. Ceea ce trăim acum depăşeşte cele mai negre estimări. Totul se vinde şi totul se cumpără. Se vând şi se cumpără nu numai oameni, ci chiar instituţii. Oamenii nu numai că nu mai au încredere unii faţă de alţii, dar şi-au pierdut încrederea chiar în instituţiile statului. Cum poţi avea încredere în justiţia care eliberează un violator imediat după arestare pe motiv că nu reprezintă un pericol social? Cum poţi avea încredere într-o poliţie ai cărei membrii, deşi au datoria să te păzească, fură şi tâlhăresc mână în mână cu infractorii? Cum poţi avea încredere într-un parlament în care legile se votează prin furt? Cum poţi avea încredere într-un guvern care îşi schimbă declaraţiile de la o oră la alta şi care emite legi în interesul grupurilor partizane? Cum poţi avea încredere într-o mulţime de organisme ale statului care acţionează la comandă, sub umbrela celui mai vădit partizanat politic? Cum poţi avea încredere într-un parlament care schimbă Codul fiscal în fiecare lună sau emite legi fără metodologie de aplicare? Legile sunt stufoase, incomplete şi elaborate în scopul unor interese vădite, sistemul legislativ neoferind nicio stabilitate. Toate aceste abateri tolerate şi nesancţionate nu dau decât un singur semnal: fă aşa şi nu vei păţi nimic, fii şmecher, ocoleşte legea şi îţi va fi bine. Nimeni dintre noi nu a visat că se va ajunge la un asemenea grad de promiscuitate morală. Şi efectele ei nu se opresc doar aici, dar asta e o altă discuţie. Apatia creată de această disoluţie morală generează un cer vicios: oamenii nu mai iau nicio atitudine pentru că ştiu că nu se va întâmpla nimic, iar cei îndrituiţi să ia măsuri vor fi corupţi. Şi nici nu se întâmplă nimic pentru că oamenii refuză ia atitudine. Ar trebui să fim orbi şi surzi ca să nu ne dăm seama că trăim într-o ţară neguvernată şi neguvernabilă, o ţară în care legile se elaborează doar pentru a bifa un punct la ordinea de zi şi nu pentru a fi respectate.
2. Disoluţia instituţională. Ca urmare a apariţiei lor fireşti, în urma unei evoluţii a societăţii, toate instituţiile statului sunt strâns legate prin chiar funcţionarea lor. Fără un sistem educaţional de calitate nu poţi avea un sistem sanitar de calitate, ca să vă dau doar un exemplu. Dar pentru buna lor funcţionare, aceste instituţii au nevoie, pe lângă reglementări clare şi eficiente, de fonduri cu ajutorul cărora să-şi poată desfăşura activitatea şi de personal care să le ducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin. Indiferent cât de minimal ar fi nivelul lor de funcţionare, există limite sub care nu poţi trece. Pur şi simplu pentru că o continuare a diminuărilor dincolo de aceste limite nu numai că stagnează funcţionarea lor, dar le întoarce chiar împotriva cetăţeanului. Şi astfel se ajunge, de exemplu, ca un bolnav să vină la spital ca să moară, în loc să vină pentru a fi vindecat. Dar, dacă diminuarea fondurilor mai poate fi suplinită în unele cazuri cu donaţii sau sponsorizări, lipsa personalului este decisivă. Nu te poţi aştepta să fie incoruptibili nişte poliţişti, atâta timp cât sunt plătiţi cu salarii mai mici decât ale femeilor de serviciu. Împinşi de sărăcie sau ahtiaţi după bunăstare funcţionarii nu mai rezistă nici măcar tentaţiilor celor mai ieftine. Poliţiştii lucrează mână în mână cu traficanţii şi bandiţii, doctorii emigrează în masă, profesorii se descalifică prestând alte munci mai bine plătite, atacurile banditeşti au devenit un loc comun. Asistăm la fenomenul intrării într-un adevărat colaps instituţional. Rând pe rând, instituţiile statului devin incapabile de a-şi exercita atribuţiile. Acestea refuză sau sunt în imposibilitate de a-şi exercita funcţiunile. Avem o poliţie de mediu, dar nu i-a văzut nimeni vreun reprezentant amendând un şofer care aruncă uleiul de motor la canal. Avem direcţii de control în primării, dar nu a văzut nimeni un inspector din aceste direcţii verificând starea drumurilor. Practic, organismele statului îşi exercită atribuţiile doar impulsionate şi sub presiunea mass-media. Poliţiştii şi cadrele medicale sunt bătuţi ca nişte animale de brute primitive în umbra neputinţei organismelor statului. Coroborat cu lipsa de încredere, acest fapt sporeşte, dacă mai e posibil aşa ceva, sentimentul că trăim într-o ţară neguvernată şi neguvernabilă.
3. Disoluţia fizică. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, se mai adaugă şi disoluţia fizică. Prin ea înţelegând atât scăderea numărului de locuitori, cât şi scăderea efectivelor de personal ale diferitelor instituţii. Iar cutia Pandorei a fost deschisă, cel puţin în această privinţă, în momentul când un preşedinte iresponsabil a îndemnat public populaţia să părăsească ţara, confundând dreptul la liberă circulaţie cu îndemnul la emigrare. Nu poţi ţine sub control circulaţia într-un oraş cu două milioane de locuitori doar cu o sută de poliţişti şi aceia prost plătiţi. Nu ai cum să sporeşti veniturile bugetare atâta timp cât subiecţii impozitării nu se nasc sau, maturi fiind, migrează efectiv spre alte ţări. Nu poţi susţine activitatea unei camere de gardă într-un mare spital doar cu trei medici şi o asistentă pe schimb. Sunt lucruri şi fapte evidente, de bun simţ şi nu trebuie să ai nicio pregătire specială pentru a le observa. Spitalele îşi pierd medicii (şi cât de greu se formează un medic bun...), şcolile profesorii (şi câtă nevoie avem de profesori buni...), iar poliţiştii preferă să spele geamuri în străinătate. Calitatea tuturor serviciilor şi atribuţiilor statului scade dramatic, iar oamenii văd îngroziţi cum toate astea se petrec într-un dispreţ adânc şi suveran faţă de ei şi faţă de necesităţile lor. Trăim un adevărat exod al românilor către alte meleaguri, nu din dorinţa de a parveni, ci din dorinţa elementară de a trăi. Ţara este depopulată, iar instituţiile statului sunt sărăcite de personal. Nu ai bani? spun guvernanţii. Nicio problemă, mănâncă doar pâine cu apă. Nu sunt poliţişti suficienţi? te întreabă aceiaşi guvernanţi. Nicio problemă, pune mâna şi prinde singur hoţul. Eşti nemulţumit de salariu? De ce nu emigrezi, doar şi-ai câştigat acest drept, ne povăţuieşte preşedintele.
Ca oameni maturi, vedeţi şi simţiţi pe propria piele toate cele de mai sus. Şi atunci, nu am dreptate să afirm că asistăm la disoluţia statului român şi că România a devenit un stat neguvernat şi neguvernabil?
Să auzim de bine!