joi, 28 octombrie 2010

Drumul spre mare

Placute franaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai există şi oameni amabili. Ca, de exemplu, părinţii unei colege de-a fiicei mele. Fiind rudele unui fotbalist plin de bani, respectiva familie a fost invitată să petreacă o săptămână la mare în vila respectivului fotbalist. Prilej pentru aceştia de a-mi invita şi fetele să îi întovărăşească la distracţie. Singura problemă este că fetele mele nu pot sta mai mult de o săptămână, aşa că va trebui să merg eu să le readuc acasă.
Zis şi făcut. Îmi iau o zi din concediul de odihnă şi dimineaţă pe răcoare plec spre punctul de destinaţie, Eforie Nord. Vorbesc cu fetele pe celular şi cădem de acord ca, la ora 12 fix să mă aştepte într-un anumit loc. Alimentez la ieşirea din Bucureşti, verific presiunea în roţi şi pornesc cu aplomb. Sunt singur în maşină, dar am bordul bine căptuşit cu casete, CD-uri şi memory stick-uri pline vârf cu muzică. Nu prea agreez monotonia autostrăzii, aşa că o iau pe drumul vechi, mai lent, dar mai uman, după gusturile mele.
Drumul a decurs minunat până la ieşirea din Feteşti. La viteza de 80 km/oră un bubuit ca un tunet îmi sparge timpanele cu intensitatea lui şi instantaneu maşina începe să tragă îngrozitor spre dreapta. Cu toate avantajele servodirecţiei o controlez cu greu şi sunt nevoit să opresc, în timp ce încerc să trag la bordură. Opresc motorul, trag frâna de mână şi cobor. În urma maşinii se poate observa o dâră lată şi groasă de cauciuc care porneşte de la roata din dreapta faţă. Mă aplec, mă uit pe sub maşină şi nu văd nimic ce ar putea părea rupt, spart sau atârnând. Nicio scurgere, deşi sunetul a fost parcă al unei explozii. Mă sui la volan şi încerc să pun maşina în mişcare. Nicio şansă, maşina pare complet imobilizată. Foarte greu, forţând la greu motorul şi ambreiajul, reuşesc să o deplasez câţiva centimetri, roata rămânând complet blocată. Se pare că e nevoie de măsuri extreme. Primul lucru, îmi sun fetele ca să le spun că voi întârzia. După care, bag cricul, scot roata şi încep să admir peisajul. Zic îl admir pentru că nu văd niciun semn care să-mi arate vreo avarie. Doar că roata refuză să se învârtă. Din păcate, în afară de cric nu am alte scule la mine, aşa că sunt nevoit să improvizez. Mă ridic şi încep să caut soluţii externe. Văd la o oarecare distanţă un atelier de vulcanizare. Las maşina pe cric şi mă reped până acolo. Cu succes pentru că, în urma rugăminţilor mele, plec dotat cu un ciocan, o daltă şi o rangă. Apoi încep munca de jos, la propriu şi la figurat. Ajutat de ciocan, de daltă şi de rangă reuşesc să demontez etrierul de frână. Surpriza e totală. Una din plăcuţele de frână, uzată peste măsură, s-a împănat între etrier şi discul de frână. Cu ocazia asta observ că cel care îmi montase plăcuţele de frână la ultima revizie uitase să mai cupleze firele senzorului de uzură, motiv pentru care nici lampa martor din bord nu semnalizase nimic. Este evident că se exclude orice folosire în continuare a plăcuţelor uzate. Încep să mă întreb cu o oarecare nelinişte dacă voi găsi în Feteşti plăcuţe de frână pentru o asemenea maşină. Întreb şi mi se recomandă un magazin. Nici vorba să aibă. Inspirat de o muză divină, iau plăcuţele cu mine şi intru în alt magazin. Nu avea nici acolo, dar insist. Îi cer vânzătorului un set de plăcuţe de Dacia şi încep să le compar. În mod surprinzător seamănă, doar că cele de Dacia sunt ceva mai scurte la capetele de prindere. Improvizez în continuare şi pregătirea mea tehnică se pare că mă ajută din plin. Cumpăr setul şi încep să caut un atelier de sudură şi găsesc unul pitit printre ruinele unui fost S.M.A. Îi explic sudorului care-i problema, omul înţelege rapid şi după o oră de aşteptare sunt în posesia unui set de plăcuţe noi de Dacia, dar modificate după indicaţiile mele. Nu se potrivesc din prima, dar după câteva polizări obţin rezultatul dorit. Le montez la ambele roţi şi plec victorios. Încă odată am avut dovada că cine gândeşte nu moare. Bunînţeles, toate acţiunile de mai sus s-au desfăşurat pe fondul a numeroase telefoane cu fetele şi a unei stări de stres remarcabile. Deja este trecut mult de amiază şi mai am destul de mers. Fără nicio altă problemă ajung în Constanţa, intru în oraş şi fac la dreapta peste pod, spre Eforie. Nu intru bine pe pod că simt că maşina trage puternic spre dreapta. Cobor îngrozit de gândul unei alte probleme cu plăcuţele, dar adevărul este unul mai simplu: pană de cauciuc. Mergând la pas ajung la o vulcanizare aflată la piciorul podului. Mi se repară pneul, plec şi, după vreo 200 de metri simt cum maşina trage puternic spre stânga. Cobor şi văd un lucru deja cunoscut: pană de cauciuc. Pun maşina pe cric, scot roata şi cu ea în braţe mă întorc la centrul de vulcanizare. Deja sunt prieten cu meşterul. Începe să se însereze şi eu încă nu am ajuns. Fetele îmi dau telefoane disperate. Într-un sfârşit ajung la ele, răpus de sete şi cu nervii la pământ. Le îmbarc şi pornim spre casă. Ajunşi în Constanţa îmi dau seama că toate rezervele mele de numerar fuseseră epuizate de numeroasele necazuri. Reuşesc să parchez pe o străduţă, las fetele în maşină şi mă reped la un bancomat să scot ceva bani de drum. Când mă întorc dau de o nouă surpriză. Mai bine zis, de aceeaşi surpriză: pană de cauciuc. Nu cred că veţi mai suporta să vă spun ce înseamnă să schimbi o roată pe o stradă în pantă. Tot ce pot să vă mai spun este că, până la orele 24.15 când am ajuns acasă, nu am mai păţit nimic.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Nu stiu daca sa rad sau sa te copmatimesc :) Asta da ghinion, foarte tare povestea.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ mielu007: man, dacă mă auzeai bombănind ai fi râs. Dacă îmi vedeai mâinile ai fi plâns.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!