Pinocchio este un personaj imaginar apărut pentru prima dată în 1883. Povestirea “Aventurile lui Pinocchio” a fost scrisă de Carlo Collodi, care este pseudonimul literar al jurnalistului italian Carlo Lorenzini. Astăzi vom analiza acest basm sub toate aspectele sale sociale, politice, religioase, economice sau educaţionale până când ne vom face de basm.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti … Aşa începe basmul, cu o ameninţare, dragi prieteni! Adică, autorul ne ameninţă pur şi simplu că nu ne-ar fi povestit nimic dacă n-ar fi fost ceva de povestit. Aici lucrurile devin tenebroase şi începi să-ţi pui întrebări legitime: oare povestirile reflectă doar întâmplări reale? Atunci cine le reflectă pe cele nereale? Nu cumva povestirile? Iar povestitorul ce povesteşte dacă nu poveşti? De ce trebuie să creăm atâta confuzie încă de la început, autorul nu ne precizează.
Din start, personajul principal este înfăţişat ca fiind bătrânul tâmplar Gepetto. De obicei, tâmplarii bătrâni fac mobilă la comandă şi nu păpuşi, dar eu zic să trecem peste asta, aici putând fi vorba de un hobby. El trăia singur, singurel într-o căsuţă singură, singurică la marginea unui orăşel. De atâta singurătate, era să scriu că şi orăşelul era singur, singurel... Deja putem observa primele aspecte ale minciunii în care începem să ne scăldăm. Autorul nu pomeneşte nimic despre mărimea spaţiului locuibil ocupat, despre planul de amplasare în zonă şi alte elemente care, cu siguranţă, sunt omise doar cu scopul vădit de eludare a taxelor pe clădiri şi pe teren.
Într-o zi, sătul de atâta singurătate şi neavând, probabil, nici măcar un radio cu tranzistori, bătrânul s-a apucat să cioplească dintr-o bucată de lemn o păpuşică înfăţişând un băieţel, lucru care, spune autorul, ar fi trebuit să-i aline singurătatea. Aici nu ne este clar, iar autorul nu ne oferă niciun indiciu, dacă bătrânul a mai încercat anterior şi alte tratamente antidepresive, cum ar fi un televizor color sau o păpuşă gonflabilă. Obosit de atâta cioplit, Gepetto s-a culcat. Reţineţi, s-a culcat fără măcar să-şi facă un duş, lucru ce ne vorbeşte destul de clar despre starea igienico-sanitară existentă în cartierul unde locuia. Alo, Sanepidul ce zice?
Aşa cum dormea el, în odaie (atenţie, este vorba de odaie, ceea ce ne duce imediat cu gândul la o garsonieră) a intrat un greier. Dar nu orice fel de greier, ci unul fermecat. Nici nu se putea altfel, pentru că, în mod normal, greierii se feresc de asemenea apucături. Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă în acea odaie nu dormea bătrânul tâmplar, ci Frumoasa din pădurea adormită doar în cămăşuţă de noapte? Văzând el că bătrânul doarme, că păpuşa din lemn doarme, că toţi doarme, ce şi-a zis el: ia să-i pun la lucru coxartroza moşului! Aşa că a suflat spre băieţelul din lemn şi l-a făcut să se mişte. Atenţie! Autorul nu specifică faptul că i-a dat viaţă, ci că l-a făcut să se mişte suflând spre el. Acum, cred că vă este clar că băieţelul funcţiona pe bază de energie eoliană. Oricum, deşi am recitit această parte a povestirii de mai multe ori, rămân la părerea mea că este vorba de o minune pentru că greierul este unanim recunoscut pentru lenea care zace în el...
Normal, cum s-a sculat, tataie a observat mişcările băieţelului. Nici nu se putea să nu observe pentru că puteţi remarca şi singuri ce zgomot fac nişte lemne dacă le baţi unele de altele. Nu-i venea să-şi creadă ochilor, ne spune povestitorul, precizând într-o notă din subsol că respectivul moş rămăsese fără renumitele picături Visine. Văzând aşa minune (greierul o tulise la fel de fraudulos cum venise), bătrânul l-a considerat copilul lui şi l-a numit Pinocchio. Din acest moment, lucrurile încep să se complice pentru că moşul nu mai este personajul principal, ci Pinocchio. Ceea ce nu e drept pentru că, în fond, tataie îl făcuse. Băiatul era foarte neastâmpărat, intrând deseori în conflict atât cu moşul Gepetto, cât şi cu greierul cel minunat. Din desfăşurarea acţiunii putem desprinde clar că au fost momente când bietul greiere ajunsese să regrete fapta făcută. Eu zic că aşa i-a trebuit, ca să se înveţe minte şi să nu mai vină nechemat în garsonierele oamenilor. De ce îl certa greierele (făcând front comun cu moşul), de aia Pinocchio era mai neascultător. Ce e grav este nu numai faptul că nu asculta, dar răspundea şi obraznic, ceea ce, eu, unul, nu tolerez.
După un timp, sătul de obrăzniciile şi poznele lui, Gepetto l-a înscris la şcoală, i-a cumpărat un abecedar şi l-a condus cu drag până la poartă, în prima zi de şcoală. Momentul acesta este unul de cotitură în cursivitatea povestirii. Lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură dacă bătrânul l-ar fi înscris nu la orice şcoală, ci la una de corecţie...
În mod absolut firesc, Pinocchio a plecat de la şcoală, de unde putem deduce că şi la 1883, când a apărut pentru prima dată povestirea, chiulul de la şcoală era ceva la ordinea zilei. Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de păpuşari, care tocmai dădeau un spectacol. Unele traduceri specifică sintagma se dădeau în spectacol. Mi se pare o traducere mai apropiată de realitate, pentru că, în loc să-şi vadă de spectacol, marionetele s-au repezit asupra lui ca să-l vadă. În mod firesc, directorul teatrului s-a înfuriat şi a început să strige la marionete. Ehe, pasajul acesta spune multe... Este o ocazie deosebită de a învăţa cât rău ne face furia şi mânia. Spun asta pentru că, dacă nu ar fost furios, directorul ar fi observat că şi marionetele lui se mişcă autonom, nu numai Pinocchio! Şi ce bani putea scoate din asta...
Auzind răspunsul politicos al lui Pinocchio şi văzând cât este de drăgălaş, directorul teatrului i-a oferit cinci bănuţi de aur, cu care Pinocchio, mulţumit, a pornit spre casă. Aici povestitorul are o lacună educaţională serioasă. În loc să pună accent pe gestul nobil al puştiului care venea acasă, la tataie, cu primii lui bani câştigaţi, îl bagă pe bietul băieţel în tot felul de belele.
Bucuros de câştigul obţinut, Pinocchio nu observă că este urmărit. Şi nu de oricine, ci de o vulpe şchioapă şi un motan orb, care, sătui de atâta urmărit îi ies în cale.
- Unde te grăbeşti puştiulică, îl ia la rost vulpea cea şireată şi şchioapă. Noi ştim cum ai putea să-ţi înmulţeşti bănuţii. Vino cu noi pe Câmpul Minunilor. Acolo, dacă îngropi bănuţii, a doua zi va creşte un copac cu crengile pline cu bănuţi (din moment ce o marionetă din lemn vorbeşte, bănuiesc că nu vă miră absolut de loc faptul că şi o vulpe şchioapă vorbeşte).
Aici autorul iese de pe tărâmul ficţiunii şi intră pe cel al realităţii, referirea la FNI fiind cât se poate de evidentă. Dar, spre deosebire de investitorii FNI, Pinocchio strigă după ajutor. Şi, la fel de deosebit faţă de investitorii FNI, lui Pinocchio îi apare o zână bună care, nu numai că îl eliberează, dar îl duce acasă la moş pe cheltuiala ei. Se pare însă că zâna era una pragmatică pentru că îl ia imediat la întrebări ca să afle ce a făcut cu banii. Să mă ierte Dumnezeu, dar asta e zână sau ce? Păi, dacă ştia de banii lui, de ce nu ştia şi ce făcuse cu ei? Sau era o zână care urmase învăţăturile lui Makarenko şi încerca să exercite un rol educativ prin întrebările ei?
- I-am pierdut, a încercat s-o păcălească Pinocchio, răspunzând întrebărilor ei insistente.
Dar, minunile sunt minuni şi povestirea e povestire. Aşa că, fără să ne explice în mod ştiinţific cauza, autorul ne spune doar că lui Pinocchio începe să îi crească nasul cu fiecare minciună.
- Promit că de azi înainte mă voi cuminţi. Voi merge la şcoală şi-l voi asculta pe Gepetto, îi răspunde Pinocchio cu ochii în lacrimi.
Fire miloasă şi sensibilă zâna i-a scurtat nasul la dimensiuni normale. Gestul ei mă lasă rece fiindcă, fiind din lemn, nasul i-ar fi putut fi scurtat la fel de bine şi de bătrânul Gepetto. Lui Pinocchio nu i-au trebuit prea multe zile ca să-şi uite promisiunea făcută. Într-o zi, ieşind la joacă, a dat peste o trăsurică trasă de un măgăruş, plină cu diferite personaje de basm. Pentru că de basm vroiau să se facă atunci când l-au ademenit cu vorbele:
- Vino cu noi în Ţara Jucăriilor!
Acesta nici nu a stat pe gânduri (nota mea: nici nu putea din moment ce avea un cap din lemn). Ajunşi în împărăţia jucăriilor, ce credeţi că au făcut? S-au jucat, au lenevit şi au uitat de alte griji. Numai că, nici aici povestitorul nu îi lasă în pace şi face să le crească ditamai urechile şi ditamai cozile. Ce mai tura-vura, arătau ca nişte măgari.
Trecând prin zonă, nişte circari i-au dus la circ şi, pentru puţin ovăz, îi munceau din greu. Dar Pinocchio, fire neastâmpărată cum deja îl ştim, a tulit-o cu prima ocazie ivită. Fugea nu numai de rupea pământul, ci rupea şi încălţările. Supărat cum era, ajunge la malul unei ape şi, nici una nici două, îşi leagă de gât un bolovan şi se aruncă în apă. Fără ca nicio clipă să se gândească la legea lui Arhimede sau la faptul că, fiind din lemn, ar putea ieşi la suprafaţă ca un dop. Să mai vorbim aici despre ce înseamnă lipsa de la şcoală în general şi de la cursurile de fizică în special? Nu mai e cazul, pentru că iarăşi apare zâna cea bună care intervine şi pe cale subacvatică, îi dezleagă funia şi îl scapă de înfăţişarea de măgar. Degeaba dă Pinocchio din mâini şi din picioare să ajungă cât mai repede la mal! O balenă nesătulă îl înghite. Nu mai am nicio îndoială că autorul nu a urmărit absolut deloc emisiunile canalului National Geographic. Pentru că, dacă pot admite că o balenă bântuie prin apele teritoriale ale Italiei, nu accept nicio clipă că ea, balena, poate înghiţi o marionetă din lemn. În primul rând, pentru că nu îi place.
Dar să lăsăm povestitorul să bată câmpii în continuare. Aşa cum se zbătea băiatul din lemn în burta balenei încercând să scape, deodată, două braţe puternice îl prind şi îl scot din apă. Hehe, ce, credeţi că era iar zâna cea bună? Aiurea! Aia nu avea braţe puternice. Era chiar Gepetto care, în loc să termine operaţiunea de salvare, se apucă de povestit cum că a pornit în căutarea lui pe o barcă şi, în timpul unei furtuni, a fost înghiţit de balenă. Culmea coincidenţei? Nu! Hotărât nu! Era doar urmarea normală şi firească a faptului că doar o balenă care înghite o marionetă din lemn poate înghiţi un om matur cu barcă cu tot. Ori, ca s-o spunem pe-a dreaptă, asemenea balene nu sunt prea multe... Observând ei că balena doarme noaptea cu gura deschisă, cei doi au plănuit să scape. Dragii mei, nu pot să spun decât atât: distrat povestitor, distrată balenă. Cu alte cuvinte, peştii înghiţiţi ziua aveau frumoase ocazii de evadare pe timpul nopţii, doar pentru simplul fapt că balena avea polipi şi dormea cu gura deschisă.
Cei doi (adică Pinocchio şi Gepetto) s-au agăţat de coada unui peşte şi au aşteptat până când balena a adormit şi a deschis gura. Vedeţi? Ce vă spuneam mai adineaori? Distrat povestitor, distrată balenă... Atunci, agăţaţi de coada peştelui au ieşit afară din gura ei. Apoi, dragii mei, ăsta era peşte, nu glumă! Nu era mai simplu pentru autor să spună simplu, bărbăteşte, că era vorba de un rechin (că e cel mai mare peşte de apă sărată)? Doar nu era nicio ruşine, ştiut fiind faptul că peştele cel mare îl înghite pe cel mic, lucru valabil chiar şi la balene, care nu sunt peşti... Ajunşi acasă după o asemenea escapadă, bătrânul s-a îmbolnăvit. Pinocchio l-a îngrijit, dându-i medicamente şi mâncare. Nu ne este clar şi nu se precizează dacă mâncarea era preparată de el (adică Pinocchio), de greierul cel fermecat sau de zâna cea bună. Câteodată, seara, între două injecţii făcute moşului sau două porţii de supă Maggi de pasăre administrate moşului la căpătâi, băiatul s-a apucat să înveţe să citească şi să scrie singur. Văzând calea autodidactă pe care a pornit băiatul, zâna cea bună şi-a făcut din nou apariţia (ce credeaţi?) şi i-a dat viaţă. După faptă şi răsplată am putea spune gândindu-ne la trecutul furtunos al marionetei. Evident că, la vederea unei asemenea minuni (care, sincer să fiu, le întrece pe toate) bătrânul s-a vindecat pe loc. Şi astfel, Pinocchio a devenit un băieţel cuminte şi au trăit împreună fericiţi mult timp. Nu, nu aveţi deloc dreptate dacă vă gândiţi că este un basm produs la Hollywood.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!