sâmbătă, 30 octombrie 2010

Azi am făcut o faptă rea (1)

CastiTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că mulţi dintre voi mi-au văzut poza ataşată pe blog la rubrica Profil. Cei care nu au făcut-o încă au tot timpul să o facă de acum încolo. Şi o pot privi mult şi bine pentru că alte poze cu mine nu prea am. Ei bine, ce puteţi spune privind respectiva poză? Eu cred că nimic. Nu sunt nici excesiv de înalt, dar nici excesiv de scund. Nu sunt excesiv de gras, dar nici excesiv de slab. Pur şi simplu sunt un individ normal, cu trăsături (cel puţin fizice...) normale. Cu un comportament care mă străduiesc permanent să fie cât mai normal. Poate unul dintre motivele pentru care sunt mulţumit în pielea mea este şi acela că sunt un tip normal, comun, asemănător altor milioane. Singura trăsătură care mă diferenţiază net de ceilalţi civili aflaţi la un moment dat în jurul meu este dată de căştile player-ului meu, căşti care sunt portocalii. Nu sunt mari, dar sunt atât de portocalii încât se pot observa de la minimum 13,7 metri.
Iubesc viaţa, binele şi frumosul. Mă opresc cu încântare să miros o floare frumoasă oricât de grăbit aş fi, îmi schimb pasul dacă sunt pe cale de a călca o furnică şi sunt trist dacă la retroinspecţia pe care mi-o fac în fiecare seară descopăr că nu am făcut o faptă bună în ziua care tocmai a trecut. Că ajut o mămică să suie sau să coboare căruţul cu un copilaş, că ajut o persoană în vârstă să care ceva sau să traverseze, nu are importanţă. Principalul este să fac o faptă bună. Tot între faptele bune o încadrez şi pe aceea de a răspunde cuiva atunci când acesta îmi cere o lămurire sau o indicaţie. Şi o fac cu cea mai mare plăcere pentru că nu există în Bucureşti (hehe, şi în Salonic...) o singură piatră pe care să nu o cunosc.
Dar toate aceste lămuriri implică o condiţie minimă şi necesară: aceea de a NU avea căştile în urechi. În momentul în care mi-am băgat căştile în urechi, lumea mea se restrânge foarte mult, dacă ne gândim doar la nivelul intensităţii sonore la care obişnuiesc să ascult. Ei bine, aşa cum am mai scris într-un articol precedent pornind tot de la această frustrare, exact atunci când am căştile în urechi, din toată masa de impozitare (ca să nu zic cetăţeni) aflată în jurul meu la acel moment, ei bine, indiferent de numărul celor aflaţi în zonă FĂRĂ căşti în urechi, cineva vine să mă întrebe ceva. Problema îmi produce o frustrare deosebită pentru că nu îmi pot imagina logica unui om care vine să te întrebe ceva, deşi este evident că tu nu îl poţi auzi.
Azi dimineaţă mă aflam în staţia de metrou Eroilor aşteptând sosirea unei rame. Evident cu căştile în urechi. Şi la fel de evident, cu alte sute de călători în jur. Ce credeţi că s-a întâmplat? Păi, ceea ce se întâmplă de obicei: un cetăţean a venit direct la mine ca să mă întrebe ceva, exact când ascultam piesa "Bofe de elite". Şi aici, o spun cu regret, bătrânii nervii mei cei prea mult prea încercaţi nu au mai rezistat aşa că, în timp ce îi indicam cu degetul (deşi nu e frumos) căştile foarte vizibile şi foarte bine înfipte în urechi, am zbierat la el cu ochii cât cepele:
- NU AUUUD! NU VEZI CĂ AM CĂŞTILE ÎN UREEECHI?
După care m-am suit în rama care tocmai venise (Era rama Londra. Dacă nu aţi observat încă, deasupra cabinei conductorului, pe lateral, e scris numele ramei). Am o conştiinţă care pâlpâie din când în când, iar acum este unul din acele momente. De aceea, cred că am făcut o faptă rea şi vă rog pe voi, măcar pe cei care citiţi acest blog, să nu veniţi să mă întrebaţi ceva pe stradă atunci când mă vedeţi că am căştile în urechi!
P.S. Asta se petrecea dimineaţa. Seara, după ce am scris şi am postat articolul, fiind în staţie la 385, o tipă s-a apropiat de mine cu intenţia vădită de a mă întreba ceva, deşi mai erau 10-12 călători în staţie, iar eu aveam aceleaşi căşti în aceleaşi urechi. Am rupt-o la fugă...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!