O vizită de lucru

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Şcoala de sanitari s-a terminat, practica s-a terminat şi ea şi mă trezesc chemat la comandant pentru a fi înştiinţat că va trebui să mă reîntorc la unitatea mea iniţială. Nasol moment! În primul rând că viaţa de aici era foarte aproape de civilie, iar în al doilea rând pentru că ştiam ce voi găsi acolo unde trebuie să mă întorc. Noii mei şefi nu se lasă:

- Fiule, stai liniştit, îmi spune unul dintre ei, te aducem noi înapoi chiar dacă va fi nevoie să intervenim la general.

Le acord tot girul pentru că nu avusesem niciun motiv de îndoială pe parcursul colaborării noastre. Îmi fac bagajele, predau cazarmamentul şi plec. Ajuns la vechea unitate am parte de o surpriză şi mai plăcută. Prezentându-mă la comandant, acesta îmi dă de înţeles că mi se dusese buhul şi că ar avea mare nevoie de mine ca furier la servicii. Hopa! Grele vorbe. Poziţia e una de invidiat, iar mie îmi cade pleaşcă. Accept, comandantul dă ordinul de rigoare şi iată-mă înscăunat în noua funcţie.

Programul era nemaipomenit. Dimineaţa stăteam la taclale şi cafele cu şeful, iar din timp în timp mai întocmeam câte un document aşa, ca să nu ne plictisim şi să ne ieşim din mână... După amiaza mi-o petreceam cu diverse activităţi culturale sau recreative cum ar fi vizionarea unor filme, câte o vizită prin cofetăriile din oraş, somn de voie sau vizite prin cazarmă. Seara, lucrurile deveneau serioase pentru că mă repliam în sala de transmisiuni unde, împreună cu colegii de acolo rădeam câte o sticlă de vin bun, dar nu pe stomacul gol, ci după finalizarea unui program alimentar bine structurat din care nu lipseau cârnaţii, caşcavalul, salamul Victoria, şunca de Praga şi alte produse agro-alimentare de largă folosinţă. Ca să ne uşurăm procesul digestiei prindeam diverse posturi de radio, româneşti sau străine pe staţia unităţii, după care le ascultam transmisiile muzicale în cea mai deplină armonie. Nimic şi nimeni nu ne deranja pentru că în camera de transmisiuni nu avea voie să intre nici Sfântul Petre. Având în vedere că procesul se repeta în fiecare seară, nu obişnuiam să ne întindem prea mult. Cel târziu la 3.30 eram în paturile noastre.

Scriam mai sus despre vizitele prin cazarmă. Subiectul e deosebit de important pentru că la sfârşitul săptămânii, când ofiţerii plecau în grup compact spre domiciliile proprii, carnetul cu bilete de voie îmi era lăsat mie semnat în alb spre bună administrare. Cererea era de 100 %, dar oferta nu acoperea nici măcar 40 %. Deficitul îmi impunea astfel să fiu foarte selectiv în acordarea biletelor. Se formase un fel de relaţie în care, colegii mă tratau în glumă cu cel mai mare respect, iar eu îi tratam în serios cu bilete de voie. Aşa că, atunci când mă fâţâiam prin unitate şi întâmplarea făcea ca un coleg să mă vadă, primeam „onor la general” şi se lăsa linişte până treceam. În momentul când, din pură întâmplare, intram în bucătărie, automat mi se punea pe masă meniul complet de popotă, indiferent de oră. Politicos cum sunt, nu refuzam. Partea proastă era că, masa fiind foarte îmbelşugată mă trăsnea somnul şi trebuia să ajung fuga la dormitor...

Astăzi mă îndrept spre croitorie. Un nasture indisciplinat de la tunică mi s-a desprins şi mi se pare că fac un lucru util dacă rog un coleg croitor să-l coasă, dându-i astfel posibilitatea să-şi păstreze antrenamentul. Urc scările încet, cu demnitate, aşa cum se cuvine cuiva care are în buzunarul de la piept carnetul unităţii cu bilete de voie, deschid uşa croitoriei şi mă opresc în prag. O parte din colegi lucrează deasupra meselor alţii stau de vorbă pe scaune sau în picioare.

- Bună ziua! îi salut suficient de tare ca să se audă până în capătul sălii.

- ATENŢIUNE! DREPŢI! OFFICER ON DECK! zbiară ca scos din minţi primul soldat care mă vede, râzând cu gura până la urechi.

Brusc, toţi lasă lucrul şi sar în picioare înţepenind în poziţia de drepţi.

- Pe loc repaus! le comand eu binevoitor în secunda următoare. Continuaţi!

Şi intru în încăpere. Relaxaţi, oamenii îşi continuă treaba amuzaţi, privindu-mă cu coada ochiului cum mă îndrept spre un tip care, în umbra colţului plin de cuiere unde stătea, nu se ridicase la auzul comenzii.

- Pe tine nu te interesează un bilet de voie săptămâna asta? îl întreb în glumă.

Personajul se ridică, se întoarce şi atunci reuşesc să disting faţa şefului meu. Venise şi el la croitorie ca tot omul să i se repare un veston...

Credeţi că m-a pedepsit? Aiurea. Ne-am prăpădit de râs amândoi următoarea jumătate de oră după care i-am cerut să îmi mai lase un carnet pentru că nu fac faţă cererilor. După două săptămâni am fost chemaţi amândoi la comandant şi admonestaţi pentru că la sfârşitul săptămânii cazarma rămânea pustie.

Să auzim de bine!