Analiza unei legende – David şi Goliath

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cine nu a auzit de povestea lui David şi a lui Goliath? Chiar, cine nu a auzit? Fiind scrisă în Bibilie, iar Biblia fiind cartea cea mai citită de pe pământ, sunt de părere că, chiar în actualele condiţii de relaxare postbelică, toată lumea a auzit de ea (adică de poveste). Mai ales că este o povestire considerată moralizatoare. Haideţi să-i descoperim împreună morala.
Ce ne spune această poveste? Păi, în ea se povesteşte cum un cetăţean, pe nume Goliath s-a luat la bătaie cu un altul, pe nume David. Violenţa ne cuprinde de la primele cuvinte. În loc să ni se povestească calm, liniştit, cum aceşti doi vajnici cetăţeni se întâlnesc, fac cunoştinţă şi merg prieteneşte la o bere mică pe terasă, ei bine, nu, respectivii se bat ca chiorii. Mai mult, despre Goliath ni se spune că era filistin, iar despre David că era evreu. Dar eu cred că Goliath nu era filistin, ci filfizon, dacă ne luăm după modul penibil în care acesta iese din rândul oştenilor şi începe să se laude fără rost cu statura sa uriaşă.
Pe cât era Goliath de echipat cu o suliţă, cu o platoşă şi cu un scut pe măsură, pe atât era David de păstor. Mai mult decât atât, David nefiind soldat, era înarmat doar cu o praştie cu care trăgea după scatii şi vrăbii aşa, ca să se distreze, în timp ce caprele păşteau şi behăiau pe islazul comunal. Curajul lui ne pune puţin pe gânduri. Oare el acţiona cunoscând tradiţia folclorică românească care spune că buturuga mică răstoarnă carul mare? Ei bine, dacă era aşa, ar fi trebuit să cunoască şi zicala care spune că un cap plecat nu e tăiat de sabie, zicală care e mult mai populară şi mai practică.
Aici nu avem decât două variante: ori nu cunoştea respectiva zicală ori, chiar dacă o cunoştea, nu vroia muşchiul lui să ţină seama de ea, ceea ce denotă un elan cu adevărat tineresc. În ambele cazuri, concluzia care se impune este una singură: David era un păstor tânăr. Ce putem să spunem despre Goliath? Păi, atunci când un coşcogea omul, cu armură şi înfăţişare înspăimântătoare se apucă să se laude ca un filfizon (sau filistin, cred că tot aia e...) în faţa unui păstor tânăr şi împrăştiat (adică dotat cu o praştie), atunci nu e semn bun, e clar că respectivul a început să se prostească. Şi când ştim noi că încep oamenii să se prostească? Păi, la bătrâneţe, nu? De aici concluzia următoare, şi anume că Goliath era un războinic bătrân.
Dar iată că începe lupta şi măgădanul de Goliath se repede (gâfâind, presupunem noi, din cauza vârstei şi a armurii) spre micuţul David. Ei, aici lucrurile se complică puţin. În primul rând, se pare că ora aleasă pentru bătălie nu era cea mai potrivită. Credem asta pentru că niciuna din armate (nici cea a evreilor şi nici cea a filistinilor) nu dau semne că ar dori să se implice. De când e lumea şi pământul este cunoscut că partea bărbătească formează grosul trupelor militare şi avem motive să credem că aşa era şi în acele vremuri. Dar când ştim noi că este momentul în care o grămadă oricât de mare de bărbaţi refuză să participe la orice acţiune? Aţi ghicit! Atunci când e meci pe Ghencea! De aici putem desprinde două idei corolare. Prima, bătălia urma să se dea în apropierea stadionului sau, a doua, meciul era transmis la televizor. După cum se ştie, săpăturile arheologice nu au relevat nici urmă de bătălii în apropierea stadionului amintit, cu excepţia ultimei întâlniri dintre suporterii echipelor Steaua şi Dinamo, iar firma de salubritate lucrează şi acum la ştergerea lor. Adică a urmelor... Dar, la fel de bine, nu au fost depistate nici urme care să ateste existenţa unor stâlpi sau a unor cabluri în zona întâlnirii dintre cei doi. Acest lucru clarifică deosebit de mult situaţia, în sensul că astfel e dovedită folosirea în acele timpuri a undelor electromagnetice specifice transmisiunilor fără fir. Altfel spus, se adevereşte ipoteza că cei doi au fost lăsaţi să se bată singuri pentru că ceilalţi se uitau la meci la televizor.
Şi lupta începe. Goliath, nu are de lucru şi îşi aruncă suliţa spre micuţul păstor. Încă odată ni se confirmă starea mentală precară a numitului Goliath, pentru că numai un tip cu creierii obosiţi îşi poate arunca singura armă de atac pe care o are. Ei bine, ce credeţi că face micuţul David? Păi, ce să facă, face şi el ce ştie. Adică pune o piatră în praştie şi zbang! o aruncă spre ditamai măgădanul de Goliath. Faptul că a aruncat piatra nu denotă nicio slăbiciune din partea lui David, dacă ne gândim doar la faptul că zona era plină de pietre şi bolovani de toate mărimile. Dar nu şi de suliţe, aşa cum crezuse nătăfleţul de Goliath când îşi aruncase arma spre David. Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Piatra l-a lovit pe uriaş drept în frunte.
Nici nu se putea altfel. Ia să ne gândm ce şanse avea Goliath să nimerească o piticanie cu suliţa lui cea mare şi ce şanse avea David să nimerească ditamai măgădanul cu piatra lui cea mică. Deja, dacă stau să mă gândesc bine, lupta a fost inegală... fleţul de Goliath fiind net defavorizat. Cum spuneam, piatra îl loveşte pe măgădan drept în frunte şi îi produce un hematom subdural al osului cranian frontal cu implicarea părţii pteromastoidiene a osului temporal şi reflexii în dura mater şi meninge prin comprimarea masei cerebrale a lobului frontal stâng. Ca urmare firească, acesta (adică Goliath) cade lat. Sau lung. Sau şi lat şi lung. Sau cum vreţi voi pentru că, oricum, ipochimenul cade mort cât era el de mare. Mort definitiv, cum ne învaţă reclamele româneşti la produsele antiţânţari. Filfizonii filistini o iau la fugă care încotro, lipsiţi atât de brusc de susţinătorul lor legal. Eu cred că filfizonii de filistini au avut chiar noroc, dacă avem în vedere cât de nervos era David, care nu apucase să-şi ducă turma la păscut din cauza lor. O mică observaţie credem noi că se impune de la sine. Ca să dobori cu o singură piatră, chiar ţintită bine, un ditamai muntele de om, este clar pentru oricine că este nevoie de o piatră pe măsură. Adică mare. Şi un antrenament pe măsură. Ori, noi ne îndoim că un băieţică de păstor ar putea arunca o piatră de dimensiuni respectabile suficient de precis şi suficient de tare ca să doboare măgădanul. Ce însemnă asta? Păi, având în vedere situaţia socio-economică existentă la acel moment, este clar că păstorul de David nu se ocupa doar cu trasul cu praştia după vrăbii, ci făcea ceva mult mai util, şi anume se ocupa cu braconajul. Ehei, azi o capră, mâine tot o capră (că alte vieţuitoare nu prea erau în zonă), uite aşa şi-a câştigat el puterea şi precizia necesare. Că doar nu veţi vrea să credem acum că participa la antrenamente de tir pe poligonul Tunari... Nici nu a mai fost nevoie ca arbitrul întâlnirii să declare victoria prin KO în prima repriză, că tovarăşii lui David au început să ţopăie agitând banner-e şi strigând din fundul bojocilor:
Go-li-ath, Go-li-ath,
David ni te-a ciuruit
Şi nu este un păcat!
Semn clar că se ştiau daţi la televizor.
Şi uite aşa, încet, încet, am ajuns şi la morală. Care morală, dragii mei, indiferent cât ne amuzăm sau cât glumim, e una singură: să fim drepţi şi curajoşi, să credem în puterile noastre dar, mai ales, să credem în Dumnezeu şi acesta ne va ajuta. Pentru asta nu există nicio îndoială.
Să auzim de bine!