Ce cuvinte folosim (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Spre deosebire de postările anterioare în care făceam referire la etimologia unor cuvinte provenite din istoria sau mitologia greacă, azi mă voi referi la câteva cuvinte cu etimologia provenită din vocabularul curent, dar care nu le face mai puţin interesante.
Primul cuvânt la care mă voi referi este orchestră. Cuvânt banal, uzual. Termenul porneşte de la primul teatru construit în cinstea zeului Dionysos în incinta Acropolei. Locurile erau sub forma unor banchete fără spătar dispuse semicircular în jurul scenei, cu excepţia celor rezervate preoţilor zeului care erau amplasate chiar în faţa avanscenei care se numea orchestra. Porţiunea respectivă era destinată corului şi dansatorilor.
Cel de-al doilea cuvânt este coregraf. Cuvântul provine tot din vremurile timpurii ale teatrului, persoana abilitată să conducă corul fiind numită corego. Pe lângă această atribuţiune esenţială, corego mai îndeplinea şi funcţiile de sponsor, impresar şi regizor al spectacolului, ceea ce, trebuie să recunoaştem, implica abilităţi deosebite din partea respectivului. Cu timpul, atribuţiunea de coordonator al corului a fost translatată, printr-un procedeu care mie îmi scapă, la cea de coordonator al dansului.
Următorul cuvânt este pe cât de uzual, pe atât de neplăcut. Mă refer la cuvântul ipocrit. În mod cu totul ciudat şi originea acestui cuvânt are legătură tot cu teatrul antic. La vremea aceea, ipocriţii erau persoanele care dădeau replici corului. Poziţia lor era una de invidiat dacă ne gândim doar la faptul că, în timpul războaielor li se permitea trecerea nestânjenită printre linii. Machiajul le era exagerat, măştile cumplite, iar replicile zbierate (evident, din cauza lipsei unor instalaţii de sonorizare...), astfel încât nu a fost greu ca prin ipocriţi să fie consideraţi oamenii cu două sau mai multe înfăţişări, unul fiind omul real, iar celălalt personajul de pe scenă.
Al patrulea cuvânt este epicurean. De data aceasta, termenul porneşte de la un nume propriu şi anume, cel al lui Epicur. Epicur, care a trăit pe la anii 300 î.Hr. era originar din Samos şi îşi formase gândirea în afara şcolilor lui Aristotel şi Platon. Om de o mare onestitate, trăia izolat, mâncând doar pâine cu brânză. Şcoala şi-a întreţinut-o în chiar curtea casei şi obişnuia să spună că înţelepciunea nu constă în a explica lumea, ci în aceea a-ţi construi colţişorul tău de linişte pe baza modestiei, respectului şi prieteniei. După cum vedem, termenul de epicurean, însemnând un adept al frumosului şi al plăcerilor, nu are nimic în comun cu numele marelui om.
Al cincilea cuvânt este peripatetic. Ei bine, da data asta originea termenului este ceva mai neobişnuită şi are legătură cu Aristotel. Originea acestui cuvânt este dată de cuvântul περίπατοι/peripati, care se traduce prin coloane, iar prin termenul περιπατητικός/peripatitikos înţelegându-se o persoană itinerantă, călătoare, rătăcitoare. Coloanele de la care porneşte cuvântul se aflau în curtea şcolii lui de filozofie, coloane în jurul cărora marele om se plimba cu discipolii să purtând nesfârşite discuţii. Ideile lui pornesc de la axioma că materia este baza tuturor lucrurilor, iar sufletul este un principiu al vieţii în trupurile noastre organice, Aristotel pornind de la rezultatele date de experienţă.
Aşa după cum v-aţi obişnuit, la sfârşitul articolului vă ofer un bonus. De data asta e mic, foarte mic, dar interesant. Ştiţi cum se traduce în limba greacă expresia "cu capul în jos"? Vă spun eu: ανάποδα. Cuvânt care se citeşte şi se pronunţă pur şi simplu anapoda. Vi se pare cumva cunoscut?
Să auzim de bine!