Telefonul scurt!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mulţi dintre cititorii acestui blog îşi imaginează în mod simplist că femeile sunt mai vorbăreţe la telefon. Din chiar formularea mea (mulţi) puteţi remarca cu uşurinţă că mă adresez sexului numit, în mod curent şi nejustificat în anumite cazuri, tare...
Ei bine, vă spun cu toată convingerea mea de om cu armata făcută la infanterie că situaţia nu este chiar aşa. Ce s-o mai lungesc, nu este deloc aşa. Zilele trecute, mai precis nopţile trecute, am avut lângă mine un exemplar în viu care a vorbit la telefon de la un capăt la celălalt al tramvaiului 41, pe toată durata cursei. „A vorbit” e o sintagmă folosită în mod uzual, pentru că nimicurile şi lucrurile fără sens pe care le-a spus cu greu pot fi numite „vorbit”. Ce este interesant din punct de vedere sociologic este convingerea bărbaţilor că lucrurile nu stau aşa, ba chiar noi, partea masculină a populaţiei ne lăudăm cu scurtimea convorbirilor. Nu mă credeţi?
Funcţia pe care o am în cadrul firmei mă face să fiu subordonat direct directorului general, eu având în subordinea mea tot ce ţine de logistica firmei (aprovizionare, depozit, transport etc). Evident că activitatea se desfăşoară pe baza unor contracte încheiate cu diverşi furnizori de produse sau servicii sau cu beneficiarii. Contracte a căror încheiere, urmărire şi finalizare îmi revin. Azi trebuie să merg la un furnizor pentru semnarea unui contract în care am introdus câteva clauze care, de departe, par destul de greu de suportat de potenţialul furnizor, ceea ce prognozează o întâlnire destul de încordată.
Îmi informez colegii şi plec la luptă. Mă întorc după trei ore victorios. Îmi pun mapa pe birou, mă aşez şi îmi sun directorul general:
- Bebe? Sunt eu. Am venit de la întâlnire.
- Da? Bine. Spun-mi ce ai făcut. Dar scurt, cât mai scurt că sunt foarte ocupat.
Mă gândesc instantaneu la cel mai scurt şi mai explicit răspuns posibil şi îi răspund:
- Bine. Pe scurt, au semnat contractul în versiunea noastră.
- Da? Când ai fost? Dar pe scurt, cât mai scurt!
- Azi dimineaţă.
- Aha. La ce oră? Scurt, scurt că nu am timp!
Mă gândesc că discuţia s-a prelungit deja în mod idiot, dar continui:
- La nouă.
- Ai plecat de aici? Hai, repede că nu am timp.
Îi dau cel mai scurt răspuns posibil, făcându-mi cruce în acelaşi timp pentru că gândesc de rău despre directorul meu:
- Da.
Îmi fac socoteala sumară şi inutilă că, până la acest moment, deja a vorbit mai mult ca mine.
- Aha! Ai fost cu maşina ta? Pe scurt, cât mai scurt, te rog!
Mă gândesc la un răspuns mai scurt decât „da”. Îmi amintesc de cunoscută onomatopee:
- Îhî.
- Nu ai întârziat, nu? Hai, mai repede!
La această întrebare, răspunsul cel mai scurt nu e decât unul:
- Nţ.
- Cine a participat la şedinţă? Dar să nu mă ţii!
- Ionescu, Popescu şi Ştefănescu.
Este enumerarea cea mai scurtă pe care am găsit-o, cu toată durerea de cap care m-a apucat de nervi.
- Zău? Şi nu au zis nimic? Nu au făcut nicio obiecţie? Pe scurt, pe scurt!
Sunt prins în corzi. Cum pot descrie cât mai scurt obiecţiile lor care au durat mai bine de o oră?
- Ba da.
- Aha! Pe scurt, te rog pe scurt, care a fost răspunsul tău?
- I-am convins să semneze.
Cum oare aş putea spune mai pe scurt că după o oră de târguieli şi contraziceri, cealaltă parte a semnat cum am vrut noi?
Unul din colegi, văzând culoarea pe care a căpătat-o faţa mea îmi aduce discret o cană cu apă. Nu o pot bea pentru că tipul a greşit robinetele şi apa e clocotită. Continui:
- Dar ţi-am spus de la începutul discuţiei rezultatul...
- Da, am înţeles. Spune-mi pe scurt, cât mai scurt că nu pot vorbi mult, cu ce dată intră în vigoare?
Mă prinde iar la înghesuială. Din moment ce au semnat cu condiţiile noastre, ce rost mai are întrebarea?
- Cu întâi, aşa cum am stabilit noi doi...
- Măi, te rog frumos, pe scurt, nu am timp şi tu nu ştii să fii concis, avem şi noi un exemplar cu semnătura lor?
Se pare că omul mă testează. Îi răspund în timp ce mestec nervos un Rudotel:
- Bebe, te rog să mă urmăreşti un moment. Am plecat de aici, azi dimineaţă la ora nouă cu maşina mea. Am mers cu 50 km/oră şi am găsit loc chiar în parcarea lor. Eu am participat singur la discuţia purtată în sala lor de protocol. Nu au fotolii, doar scaune şi o masă maro. Sala e la etajul unu şi e orientată spre curte. Liftul nu le merge. Ei au fost trei, directorul general, directorul comercial şi contabilul şef, aşa cum le-am cerut. Contabilul şef avea pantalonii descusuţi la buzunarul drept. Au făcut obiecţii legate de termenele şi condiţiile de plată, de termenele de livrare şi cantităţi şi privind cuantumul penalităţilor de neexecutare. Le-am ţinut piept la toate şi au semnat contractul în versiunea noastră. Directorul comercial a plecat înainte de terminarea discuţiilor pentru că l-a sunat soţia că i-a rămas pisica captivă într-un burlan. M-au tratat cu o cafea şi două pahare de apă minerală “Izvorul minunilor”. Secretara lor e bătrănă, poartă coc şi are un neg pe ceafă. Am verificat exemplarul nostru de contract şi e semnat şi ştampilat. Cerneala e de culoare albastră. Are şase file, dacă cumva ai uitat. L-am pus într-un “ciorăpel” din plastic galben şi e la mine pe birou. Îi voi face câte o copie pentru fiecare departament şi voi începe executarea contractului.
Gură îmi este uscată, creierii secătuiţi, iar receptorul telefonului frige. Ca prin vis, îi aud răspunsul:
- Ei vezi? Aşa trebuia de la bun început! Ţi-am spus că tu vorbeşti mult şi nu eşti concis. Gata, hai că m-ai ţinut la telefon şi eu am atâta treabă!
Să auzim de bine!