Cum scoţi bani din ATM

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Diferenţele dintre sexe se manifaestă nu numai sub aspectul fizic, ci şi sub cel comportamental. În rândurile de mai jos veţi putea urmări asemenea diferenţe pornind de la un fapt simplu, banal: efectuarea unei operaţiuni la un bancomat, operaţiuni efectuate din interiorul maşinii (ca la McDonalds).
A. Procedura pentru BĂRBAŢI:
1. Oprire în dreptul ATM-ului,
2. Coborârea geamului,
3. Introducerea cardului şi tastarea codului PIN,
4. Tastarea sumei dorite,
5. Scoaterea cardului şi scoaterea banilor,
6. Ridicarea geamului,
7. Plecarea.
B. Procedura pentru FEMEI
1. Oprire după automat,
2. Parcurgerea în marşarier a distanţei necesare până în dreptul ATM-ului,
3. Repornirea motorului înecat,
4. Coborârea geamului,
5. Găsirea poşetei, golirea acesteia pe scaunul pasagerului pentru a localiza cardul,
6. Găsirea genţii de machiaj şi verificarea machiajului în oglinda parasolarului,
7. Încercarea introducerii cardului,
8. Deschiderea portierei pentru accesul mai facil la ATM, dată fiind distanţa prea mare până la aceasta,
9. Introducerea cardului,
10. Reintroducerea cardului în poziţia corectă,
11. Reintrare în maşină şi căutare jurnal care are scris codul PIN,
12. Introducerea codului PIN,
13. Apăsare "Cancel" şi reintroducerea codului PIN corect,
14. Tastarea sumei dorite,
15. Reverificarea machiajului în oglinda retrovizoare,
16. Scoaterea banilor,
17. Golirea poşetei, din nou, pentru găsirea portofelului şi introducerea banilor în portofel,
18. Reverificarea machiajului în oglinda şoferului,
19. Parcurgerea a câţiva metri,
20. Reîntoarcerea la automat,
21. Recuperarea cardului,
22. Regolirea poşetei, găsirea portofelului, punerea cardului în locaşul lui,
23. Reverificarea machiajului în oglinda trusei de machiaj,
24. Repornirea motorului care s-a înecat şi demarare,
25. Conducerea a 6 până la 8 km,
26. Eliberarea frânei de mână.
Credeţi că rândurile de mai sus au fost o glumă? Atunci, haideţi să vă spun că o cunoştinţă, aflându-se în străinătate, a oprit maşina pentru a verifica indicaţiile GPS. A repornit câteva minute mai târziu şi după vreo opt kilometri a trebuit să oprească pentru că lua foc din cauză că plecase cu frâna de mână trasă. Credeţi că asta a fost tot? Vă înşelaţi. După ce a chemat un service şi a dat o grămadă de bani a putut să plece din nou. Dar, după vreo şase kilometri a trebuit să oprească din aceeaşi cauză: plecase cu frâna de mână trasă! Ca să aveţi o imagine completă, vă mai precizez că nu era singură în maşină, ci cu o prietenă cu care se întinsese la taclale.
Să auzim de bine!

Vieţile noastre

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi începe postarea de azi cu o platitudine: viaţa e un lucru foarte complicat. Tare, nu? O mulţime de fapte sau vorbe, ale noastre sau ale altora formează, la urma urmei, ceea ce numim în mod uzual viaţă. În funcţie de durata vieţii fiecăruia, de condiţiile sociale, educaţionale sau de altă natură, viaţa fiecăruia poate fi mai bogată sau mai săracă în evenimente. Se cunosc cazurile unor persoane cu viaţă scurtă, dar mai bogată în evenimente decât cea a altora mult mai longevivi.
În fond, tocmai bogăţia evenimemtelor pe care le-am parcurs face frumuseţea vieţii. Greu de povestit, şi mai greu de descris. Dar iată că vremurile pe care le trăim, vremuri caracterizate, din motive care îmi scapă, de viteză şi grabă, au produs o imagine mult mai sintetică şi mai expresivă a vieţii, după cum puteţi vedea mai jos pentru cele două sexe dominante ale planetei.
Viaţa femeii în trei fotografii:



Femeie singură.

Femeie căsătorită.

Femeie divorţată.

Viaţa bărbatului în 3 fotografii:

Bărbat singur.

Bărbat căsătorit.

Bărbat divorţat.

Observăm cum imaginile sintetizează foarte sugestiv perioda de mijloc, cea a căsătoriei, ca fiind una foarte dificilă pentru ambii...

Să auzim de bine!

Ecuaţii de viaţă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată în rândurile de mai jos câteva ecuaţii care, chiar dacă au un uşor iz matematic, sunt uşor de memorat şi deoasebit de utile...
Ecuaţia 1
Omul = mâncat + dormit + muncă + distracţie
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Omul = măgar + muncă + distracţie
Deci:
Omul – distracţie = măgar + muncă
Cu alte cuvinte:
Omul care nu ştie să se distreze = Măgar la muncă
Ecuaţia 2
Bărbat = mâncat + dormit + câştig bani
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Bărbat = Măgar + câştig bani
Deci:
Bărbat – câştig bani = Măgar
Cu alte cuvinte:
Bărbatul care nu câştigă bani = Măgar
Ecuaţia 3
Femeia = mâncat + dormit + cheltuială
Măgarul = mâncat + dormit
Atunci:
Femeia = Măgar + cheltuială
Deci:
Femeia – cheltuială = Măgar
Cu alte cuvinte:
Femeia care nu cheltuie = Măgar
Dacă includem ecuaţia 2 în ecuaţia 3
Bărbatul care nu câştigă bani = Femeia care nu cheltuie
Deci:
Bărbatul câştigă pentru a nu lăsa Femeia să devină Măgar
(Postulatul1)
Şi:
Femeia cheltuie pentru a nu lăsa Bărbatul să devină Măgar
(Postulatul 2)
Deci avem:
Bărbat + Femeie = Măgar + câştig bani + Măgar + cheltuială
Atunci, din postulatele 1 şi 2 putem trage concluzia:
Bărbat + Femeie = 2 Măgari care trăiesc fericiţi împreună!
Să auzim de bine!

Articol preluat de pe http://bloguderas.wordpress.com/2011/04/09/ecuatii-de-viata/

Două mici deosebiri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vrem, nu vrem, suntem împărţiţi în două sexe. Unul aparţine bărbaţilor, celălalt femeilor. Nimic rău până acum, ba chiar aş putea spune, ca bărbat, că este o împărţire foarte plăcută...

Ca orice lucru bun, situaţia nu a ţinut o veşnicie, ci s-a terminat odată cu apariţia feminismului. Să nu cumva să cădeţi în eroarea de a crede că feminismul este un produs american. Nuuu, nici vorbă! După părerea mea, este unul dintre cele mai pure produse comuniste. Şi nu trebuie să facem un efort prea mare ca să ne amintim de glorioasele întreceri în muncă în care femeile anunţau mândre că au cărat în spate mai multe baterii de plumb decât bărbaţii sau au turnat mai multe tone de lingouri de fier decât bărbaţii, totul trecând peste orice limite bilologice sau fiziologice.

Cu toate eforturile feminismului de a elimina orice deosebire între cele două sexe, inclusiv dormitul beat mangă în şanţ, două deosebiri tot au mai rămas şi la ele mă voi referi astăzi.

Cumpărăturile.

O femeie doreşte ca să-şi cumpere o pereche de sandale.

Pentru asta se pregăteşte vreme de o oră în faţa oglinzii. Începe prin a alege rujul, care, desigur, nu se potriveşte din prima cu culoarea bluzei. Aşa că, rămâne în expectativă în faţa oglinzii minute în şir, gândindu-se ce să înlocuiască: bluza sau rujul. Până al urmă concluzionează că ar trebui să-şi cumpere şi o bluză nouă, şi un ruj nou. Bucuroasă că a scăpat de această dilemă, trece la problema alegerii pantofilor, prilej cu care descoperă uimită că nu şi-a mai cumpărat o pereche nouă tocmai de luna trecută! Oftând amarnic şi acuzând lipsa bărbaţilor de înţelegere, reuşeşte să punăm ceva pe ea, dar într-o stare de nemulţumire totală. Şi se duce la un magazin oarecare, fără o destinaţie anume şi făr un profil anume. Ajunsă în magazin, intră în raionul de confecţii şi răvăşeşte câteva zeci de bluze probându-le pe rând, deşi nu-i plac nici culorile şi nici modelele. Apoi intră în cel de fuste şi probează vreo trei la cabină spre disperarea vânzătoarei (care, între noi fie vorba, uită cu acest prilej că şi ea este femeie...) fără să cumpere niciuna şi, într-un târziu, bombănind, ajunge la raionul de încălţăminte. Începe prin a verifica cizmele expuse deşi este în luna iulie, apoi, după o jumătate de oră de critici la adresa modelelor văzute, trece la pantofi. Raionul de pantofi îi oferă plăcerea sublimă de a-şi admira în oglindă piciorul încălţat cu un pantof pe care nu îl va cumpăra pentru că ei i-ar plăcea unul cu toc de opt centimetri, iar acesta are şapte. Şi iat-o, în sfârşit, la sandale. Probează câteva perechi, mai scoate câteva din raft şi le verifică, iar mai probează câteva perechi, mai dă o raită prin raionul de cizme, după care pleacă spre alt magazin fără a cumpăra nimic.

Un bărbat doreşte ca să-şi cumpere o pereche de sandale.

Îşi pune la repezeală o bluză şi o pereche de pantaloni şi se îndreaptă spre primul magazin de pantofi. Intră, se duce glonţ la raionul de sandale, caută din ochi o pereche, o ia din raft, o probează şi se duce la casă ca să o plătească.

Plata cumpărăturilor.

O femeie doreşte ca să plătească perechea de sandale cumpărată.

Ajunge la casă cu cutia conţinând sandalele, lovind-o de toţi cei aşezaţi la coadă şi nemulţumită de alegerea făcută. Înmânează cutia casierei fără ca să dea vreun semn că ştie că are banii în portmoneu, iar portmoneul îl are în geantă, aşteaptă ca aceasta să o marcheze în casă, ia bonul, îl verifică (deşi preţul sandalelor era afişat şi la raft), îşi deschide poşeta şi caută timp de cinci minute portmoneul prin poşetă. Scoate portmoneul. Deschide portmoneul. Scoate banii şi plăteşte. Dar nu eliberează casa până nu îşi pune restul în portmoneu, portmoneul în geantă şi geanta pe braţ.

Un bărbat doreşte ca să plătească perechea de sandale cumpărată.

Ajunge la casă cu cutia într-o mână şi cu banii în cealaltă, o înmânează casierei, şi, dacă cumva nu a avut banii deja pregătiţi în mână, bagă mâna în buzunar, scoate un teanc împăturit (sau mototolit, după caz...) chiar înainte de eliberarea bonului, dă banii şi pleacă, de multe ori omiţând ca să ia bonul.

Ei, sunteţi de acord cu mine că aceste deosebiri există şi sunt cât se poate de vizibile? Şi mai sunteţi de acord că acestea sunt doar două din motivele care le fac pe femei ca să fie atât de delicioase?

Să auzim de bine!

Ruşine de bărbat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau în faţa ecranului la fel cum stăteam pe vremuri în faţa unei coli de scris. Mă uit la ecranul alb şi literele nu se pot lega. Nu mă ajută nici măcar muzica (grecească, evident) pe care o ascult atunci când mă relaxez.

Sunt nervos şi nu mă înţeleg. Prin faţa ochilor îmi trec frânturi de imagini, în urechi aud fragmente de sunete, toate fără rost. Stau şi mă uit la ecran şi mă întreb cine sunt, ce am învăţat până acum şi cu ce scop. Sunt om ca toţi ceilalţi şi mă înfior la gândul că şi în mine s-ar putea ascunde abisuri nebănuite, lucruri oribile. Oare toţi suntem purtătorii virusului mortal numit răutate? Şi eu? Cu ce să mă vaccinez?

Sunt în maşină şi mă îndrept spre Eroii Revoluţiei venind dinspre Liceul Gh. Şincai. Ca de obicei, la ora asta este aglomeraţia în floare, iar maşinile înaintează cu greu pe mai multe rânduri. Sunt pe banda a doua din trei şi văd venind din faţă şi în stânga o maşină condusă de o femeie care semnalizează şi se încadrează cu intenţia vădită de a face la stânga, peste linia de tramvai. Dar aşteaptă un prilej pentru ca să se poată strecura printre maşinile din coloană. Coloana se opreşte din deplasarea ei lentă. Toţi aflaţi pe sensul meu de mers ne oprim nu numai pentru a-i putea permite femeii să se strecoare, dar pentru motivul pur şi simplu că o deplasare cu doi metri mai în faţă nu ne ajuta cu nimic, coloana fiind blocată. Mai mult, din spate se vede venind un tramvai. Ei bine, şoferul maşinii aflată pe banda trei, chiar lângă linia de tramvai înaintează şi acei doi metri deşi o vede, blocând femeia transversal pe linia de tramvai. Inutile au fost semnalizările ei optice şi acustice. Inutile au fost semnalele noastre, ale celorlalţi la fel ca şi vorbele grele pe care nu ni le-am mai putu stăpâni. Omul se uita rânjind la noi, satisfăcut în găoacea lui plină de ură şi răutate. Veninul îi clocotea în vene: îşi dorise să facă o răutate şi reuşise. Era un învingător, umilise o femeie! Ce altă mare biruinţă să-şi mai fi dorit? O mică neatenţie din partea vatmanului şi accidentul ar fi fost iminent. Poate că sunt de modă veche, poate că am pus femeia pe un piedestal mai înalt decât se obişnuieşte, dar în acel moment, pe acea stradă, la acea oră, nu eram nici femei, nici bărbaţi, ci doar nişte oameni.

Vatmanul a oprit la timp, noi, ceilalţi am aşteptat chiar dacă acum coloana de maşini se urnise şi femeia cea speriată şi învinsă a reuşit să treacă.

Un om pe care, întâlnindu-l cu altă ocazie, îl saluţi cu respect şi dai mâna cu el. Oare ce se ascunde seara, dincolo de ferestrele luminate ale caselor, oare ce se ascunde în străfundurile noastre?

Să auzim de bine!

În tramvai

Imagine preluată de pe click.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Rândurile de mai jos vă vor descrie o situaţie reală, petrecută într-una din dimineţile trecute. Din păcate, nu eu am fost martor, ci soţia mea. Veţi vedea la sfârşit de ce am făcut această precizare.
Dimineaţă de februarie. Ora 7 şi jumătate. Tramvaiul 41 ticsit ca de obicei. Frigul cumplit a făcut ca geamurile să fie complet opace. Oamenii stau înghesuiţi fără să clipească, bucuroşi parcă de căldura trupurilor care îi apasă din toate părţile, fără să mai fie interesaţi de peisajul de afară. Fiecare cu gândurile lui, fiecare cu problemele lui, uitându-se în ceafa sau urechea celui de lângă el. Unii merg la serviciu, alţii se întorc spre casă din ture de noapte. Printre ei, nelipsiţii pensionari. Striviţi la propriu şi la figurat, cu nelipsitele sacoşe în mâini se duc spre dispensare sau pieţe unde pot face o economie de câţiva bănuţi. Tăcuţi ca şi ceilalţi călători îşi plimbă necazurile prin oraşul răscolit de iarnă, trăind mai mult din speranţă.
În partea din faţă a tramvaiului se află un grup format din trei tineri, două fete şi un băiat. Nu e prima dată când sunt văzuţi tineri în mijloacele de transport în comun, doar că aceştia sunt foarte gălăgioşi. Mult prea gălăgioşi. Efectiv strigă unul la altul, deşi stau înghesuiţi la fel ca ceilalţi călători. Nu dau semne că ar fi surzi şi nici retardaţi mintal. Nu sunt altceva decât clasicii tineri semianalfabeţi care devin tot mai numeroşi în ultimul timp în structura populaţiei. Gălăgia, zbieretele lor şi măscările urlate devin insuportabile. Toţi călătorii stau înghesuiţi în continuare fără să scoată un cuvânt, deşi larma este cumplită. În sfârşit, o doamnă în vârstă nu mai poate suporta nici gălăgia şi nici lipsa oricărei atitudini, aşa că intervine cu blândeţe:
- Dragii mei, nu puteţi vorbi ceva mai încet? Deranjaţi o mulţime de oameni!
Şi miracolul se produce! Una dintre fete, gândindu-se că va ajunge şi ea cândva o biată bătrână pensionară, dă dovadă că i-a acordat atenţie bătrânei şi îi răspunde:
- Ia mai taci babo! Poate te arunc pe geam afară!
Credeţi că la auzul acestor vorbe s-a întâmplat ceva cu ceilalţi călători? O schimbare în atitudinea lor? În sufletele lor meschine şi egoiste? Ei bine, cine zice că nu, se înşeală!
- Ia mai lasă-i cucoană în pace! sare o călătoare. Fiecare trebuie să fie aşa cum este, emite ea un raţionament de o profunzime abisală.
Dar nu este lăsată să se lupte de una singură. Altă călătoare, pentru că îmi este greu să denumesc aceste două persoane altfel, sare şi ea cu gura mare:
- Mai lasă-i cucoană şi matale! Ăştia au ADN-ul schimbat, încearcă ea o glumă de un umor nebun.
Şi astfel se face linişte în tramvai. Linişte în rândul călătorilor, pentru că cele trei exemplare ale neruşinării continuă nestânjenite.
Acum, că am ajuns la final, mă veţi întreba de ce am regretat că am lipsit de la această reprezentaţie. Răspunsul meu îl bănuiţi: am regretat faptul că nu am fost de faţă pentru că NICIUN BĂRBAT din tramvai nu a scos nici măcar un sunet! Nici măcar un bărbat şi nici măcar un sunet! Ăştia suntem şi cu ăştia vrem să defilăm prin Europa şi prin spaţiul Schengen…
Să auzim de bine!

Efectele aplicării tehnicilor de supravieţuire

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Institutul în care lucrează domnul Panaitescu se află într-o veche clădire boierească cu două etaje, situată aproape de centrul oraşului.
Domnul Panaitescu este un ins ciudat. Ciudat pentru că arată ca un contabil, dar el este inginer. Cu o pereche de ochelari tipul „fund de sifon-model 1957”, o chelie rotundă, haine lucioase în coate şi genunchi şi un mers gârbovit este tipul clasic al contabilului. Dar, aşa cum vă spuneam, nu este. Este inginer, un inginer vechi, bun meseriaş şi om cumsecade. Cei mai îndrăzneţi îl pot descrie ca fiind un tip blajin. Lucrează în aceeaşi instituţie de la începuturile activităţii lui, ceea ce dovedeşte, pe lângă o consecvenţă deosebită şi o monotonie deosebită.
Vârsta pensionării se apropie cu paşi repezi, dar el nu pare afectat de ceva sau cineva în jurul lui. Acelaşi surâs blajin, acelaşi gesturi molcome, aceeaşi politeţe desăvârşită. Omul este primul care vine la program şi ultimul care pleacă. Imediat ce vine îşi pune de o cafeluţă pe care o bea pe parcursul întregii zile. Se apucă de lucru şi nu se opreşte decât cu ocazia pauzei de masă când îşi scoate pacheţelul pus de soţie în servieta uzată pe care o cară zilnic doar din acest unic motiv. Nimeni nu a văzut-o vreodată pe soţia cea făcătoare de pacheţele şi niciodată el nu a vorbit cuiva despre ea. Se ştie din surse autorizate că are o fată studentă, dar unde şi în ce an nu ştie nimeni. Nu a participat niciodată la vreo petrecere invocând diferite motive de urgenţă.
Toţi sunt convinşi că omul poartă o mască, dar nimeni nu îi ştie adevărata faţă. Atât timp cât continuă să fie un bun coleg nici nu interesează. Biroul lui este cel mai ordonat şi şters de praf şi a fost observat de numeroase ori cum potriveşte hârtiile una peste alta astfel încât să fie perfect aranjate la margine.
Este evident pentru oricine că omul şi-a făurit o lume a lui, foarte mică şi foarte închisă din care nu vrea sau nu mai are puterea să iasă. Şi este la fel de evident pentru oricine că orice tulburare, cât de mică, a ritualelor lui zilnice, a tabieturilor sau a oricăror elemente pe care le repetă cu obstinaţie de zeci de ani va produce o catastrofă în lumea lui cea mică şi constantă.
Biroul în care lucrează domnul Panaitescu se află la etajul unu. La el se poate ajunge pe scara principală, după care se intră pe un hol destul de întunecos sau pe scara interioară, mult mai mică şi mai strâmtă, dar mai luminoasă. Cum se ajunge la etaj, în stânga se face un hol care duce spre camera unde îşi află biroul domnul Panaitescu, iar în dreapta un hol mai mic care duce spre grupul sanitar. Acest grup sanitar este coşmarul tuturor salariaţilor pentru simplul motiv că are o singură cabină. De aceea, cabina de la etajul unu este pentru bărbaţi, iar cea de la etajul doi pentru femei. Încă există persoane în viaţă care pot declara sub jurământ că au observat diverşi salariaţi (bărbaţi sau femei) bântuind micul hol cu picioarele strânse şi scrâşnind din dinţi. De altfel, este unanim recunoscut că mâncărurile pe bază de varză sau fasole au fost scoase din meniurile salariaţilor la cererea expresă a acestora.
Domnul Panaitescu a călcat ieri pe bec şi a mâncat iahnie de fasole. E drept, bună să-ţi lingi degetele, cu un cârnat cât toate zilele deasupra. Iar azi stomacul îşi cere drepturile. Se duce domnul Panaitescu la toaletă odată, după o jumătate de oră se duce şi a doua oară, iar după altă jumătate oră trebuie să se ducă şi a treia oară. Spre marele lui ghinion găseşte cabina ocupată. Inginer, om cu fire inventivă, nu-i trebuie mult ca să găsească o soluţie, aşa că se duce la cabina de la etajul doi pe care, o, ce mare uşurare, o găseşte liberă. Aşa cum stătea el savurând clipele unei linişti adânci şi ale unei desăvârşite plăceri, iată că vine doamna Rădulescu, o doamnă sobră, cu pantofi de lac, ciorapi de nylon şi părul albăstrui pus pe bigudiuri. Din acel moment începe un dialog cu mult mai absurd decât în orice teatru absurd. Doamna Rădulescu se apropie de uşa cabinei şi ciocăneşte. În loc să tacă mâlc şi să-şi continue activitatea clandestină, domnul Panaitescu nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să răspundă cu vocea lui baritonală:
- Ocupat!
Şocul este prea mare pentru femeia numită doamna Rădulescu care nu poate percepe realitatea în toată duritatea ei, aşa că mai ciocăneşte odată. Din cabină, pe domnul Panaitescu îl mănâncă limba şi întreabă cea mai stupidă întrebare:
- Cine e?
Femeia e în pragul colapsului. Un bărbat în cabina femeilor? Peste puterile ei de înţelegere! Cu atât mai mult că recunoscuse vocea inconfundabilă a bietului domn Panaitescu. Aşa că, nu o duce mintea la altceva decât să spună o prostie şi mai mare:
- Eu sunt domnule Panaitescu, doamna Rădulescu! Ce faceţi aici?
De atunci, regula salariaţilor instituţiei a rămas ca, ori de câte ori cineva ciocăneşte la uşa unei cabine, cel din cabină întreabă cine e, iar cel de afară se prezintă. Probleme locale se rezolvă după terminarea hohotelor de râs… Iar domnul Panaitescu a cerut ieşirea la pensie.
Să auzim de bine!

Telefonul scurt!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mulţi dintre cititorii acestui blog îşi imaginează în mod simplist că femeile sunt mai vorbăreţe la telefon. Din chiar formularea mea (mulţi) puteţi remarca cu uşurinţă că mă adresez sexului numit, în mod curent şi nejustificat în anumite cazuri, tare...
Ei bine, vă spun cu toată convingerea mea de om cu armata făcută la infanterie că situaţia nu este chiar aşa. Ce s-o mai lungesc, nu este deloc aşa. Zilele trecute, mai precis nopţile trecute, am avut lângă mine un exemplar în viu care a vorbit la telefon de la un capăt la celălalt al tramvaiului 41, pe toată durata cursei. „A vorbit” e o sintagmă folosită în mod uzual, pentru că nimicurile şi lucrurile fără sens pe care le-a spus cu greu pot fi numite „vorbit”. Ce este interesant din punct de vedere sociologic este convingerea bărbaţilor că lucrurile nu stau aşa, ba chiar noi, partea masculină a populaţiei ne lăudăm cu scurtimea convorbirilor. Nu mă credeţi?
Funcţia pe care o am în cadrul firmei mă face să fiu subordonat direct directorului general, eu având în subordinea mea tot ce ţine de logistica firmei (aprovizionare, depozit, transport etc). Evident că activitatea se desfăşoară pe baza unor contracte încheiate cu diverşi furnizori de produse sau servicii sau cu beneficiarii. Contracte a căror încheiere, urmărire şi finalizare îmi revin. Azi trebuie să merg la un furnizor pentru semnarea unui contract în care am introdus câteva clauze care, de departe, par destul de greu de suportat de potenţialul furnizor, ceea ce prognozează o întâlnire destul de încordată.
Îmi informez colegii şi plec la luptă. Mă întorc după trei ore victorios. Îmi pun mapa pe birou, mă aşez şi îmi sun directorul general:
- Bebe? Sunt eu. Am venit de la întâlnire.
- Da? Bine. Spun-mi ce ai făcut. Dar scurt, cât mai scurt că sunt foarte ocupat.
Mă gândesc instantaneu la cel mai scurt şi mai explicit răspuns posibil şi îi răspund:
- Bine. Pe scurt, au semnat contractul în versiunea noastră.
- Da? Când ai fost? Dar pe scurt, cât mai scurt!
- Azi dimineaţă.
- Aha. La ce oră? Scurt, scurt că nu am timp!
Mă gândesc că discuţia s-a prelungit deja în mod idiot, dar continui:
- La nouă.
- Ai plecat de aici? Hai, repede că nu am timp.
Îi dau cel mai scurt răspuns posibil, făcându-mi cruce în acelaşi timp pentru că gândesc de rău despre directorul meu:
- Da.
Îmi fac socoteala sumară şi inutilă că, până la acest moment, deja a vorbit mai mult ca mine.
- Aha! Ai fost cu maşina ta? Pe scurt, cât mai scurt, te rog!
Mă gândesc la un răspuns mai scurt decât „da”. Îmi amintesc de cunoscută onomatopee:
- Îhî.
- Nu ai întârziat, nu? Hai, mai repede!
La această întrebare, răspunsul cel mai scurt nu e decât unul:
- Nţ.
- Cine a participat la şedinţă? Dar să nu mă ţii!
- Ionescu, Popescu şi Ştefănescu.
Este enumerarea cea mai scurtă pe care am găsit-o, cu toată durerea de cap care m-a apucat de nervi.
- Zău? Şi nu au zis nimic? Nu au făcut nicio obiecţie? Pe scurt, pe scurt!
Sunt prins în corzi. Cum pot descrie cât mai scurt obiecţiile lor care au durat mai bine de o oră?
- Ba da.
- Aha! Pe scurt, te rog pe scurt, care a fost răspunsul tău?
- I-am convins să semneze.
Cum oare aş putea spune mai pe scurt că după o oră de târguieli şi contraziceri, cealaltă parte a semnat cum am vrut noi?
Unul din colegi, văzând culoarea pe care a căpătat-o faţa mea îmi aduce discret o cană cu apă. Nu o pot bea pentru că tipul a greşit robinetele şi apa e clocotită. Continui:
- Dar ţi-am spus de la începutul discuţiei rezultatul...
- Da, am înţeles. Spune-mi pe scurt, cât mai scurt că nu pot vorbi mult, cu ce dată intră în vigoare?
Mă prinde iar la înghesuială. Din moment ce au semnat cu condiţiile noastre, ce rost mai are întrebarea?
- Cu întâi, aşa cum am stabilit noi doi...
- Măi, te rog frumos, pe scurt, nu am timp şi tu nu ştii să fii concis, avem şi noi un exemplar cu semnătura lor?
Se pare că omul mă testează. Îi răspund în timp ce mestec nervos un Rudotel:
- Bebe, te rog să mă urmăreşti un moment. Am plecat de aici, azi dimineaţă la ora nouă cu maşina mea. Am mers cu 50 km/oră şi am găsit loc chiar în parcarea lor. Eu am participat singur la discuţia purtată în sala lor de protocol. Nu au fotolii, doar scaune şi o masă maro. Sala e la etajul unu şi e orientată spre curte. Liftul nu le merge. Ei au fost trei, directorul general, directorul comercial şi contabilul şef, aşa cum le-am cerut. Contabilul şef avea pantalonii descusuţi la buzunarul drept. Au făcut obiecţii legate de termenele şi condiţiile de plată, de termenele de livrare şi cantităţi şi privind cuantumul penalităţilor de neexecutare. Le-am ţinut piept la toate şi au semnat contractul în versiunea noastră. Directorul comercial a plecat înainte de terminarea discuţiilor pentru că l-a sunat soţia că i-a rămas pisica captivă într-un burlan. M-au tratat cu o cafea şi două pahare de apă minerală “Izvorul minunilor”. Secretara lor e bătrănă, poartă coc şi are un neg pe ceafă. Am verificat exemplarul nostru de contract şi e semnat şi ştampilat. Cerneala e de culoare albastră. Are şase file, dacă cumva ai uitat. L-am pus într-un “ciorăpel” din plastic galben şi e la mine pe birou. Îi voi face câte o copie pentru fiecare departament şi voi începe executarea contractului.
Gură îmi este uscată, creierii secătuiţi, iar receptorul telefonului frige. Ca prin vis, îi aud răspunsul:
- Ei vezi? Aşa trebuia de la bun început! Ţi-am spus că tu vorbeşti mult şi nu eşti concis. Gata, hai că m-ai ţinut la telefon şi eu am atâta treabă!
Să auzim de bine!

Un bărbat analizează articolul nehotărât din limba română

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau şi mă gândesc: oare e întâmplător faptul că tot ce denumeşte ceva care te enervează, te pune în pericol sau te distruge pare a fi FEMININ? Iar apoi, tot ce ne alină, ne bucură şi ne mai dă un ţel în viaţă este de natură MASCULINĂ? Voi sunteţi: O ploaie, O zăpadă, O grindină, O furtuna. Noi suntem: UN soare, UN timp frumos, UN paradis.
Stau şi mă uit... chiar nu aveţi noroc: O bucătărie, O veselă, O mătură, O căldură, O mizerie. Noi suntem: UN repaus liniştit într-UN fotoliu confortabil, citind destinşi UN ziar şi ascultând UN jurnal, asta dacă nu veniţi voi să semănaţi: O discordie sau să ne faceţi O şicană.
Vă daţi mari că aveţi: O telecomandă, dar priviţi la UN televizor, unde noi alegem UN post pe care îl dorim. În trecut, pentru a face calcule aveaţi O numărătoare prăpădită, acum bărbaţii au inventat UN calculator.
Şi ceea ce vă defineşte, sexul, tot UN sex se spune şi niciodată O sex. Când vă simţiţi bine, trăiţi, nu-i aşa, UN orgasm, iar dacă o daţi în bară vă alegeţi cu O frustrare.
Voi puteţi avea O carte de credit, dar aceasta nu înseamnă nimic fără UN cont. Ce poate provoca O problemă care se poate transforma într-O catastrofă? O eroare de pilotaj, O pană de benzină, O proastă vizibilitate, O întrerupere de curent.
Voi pentru a ne înrobi doriţi: O căsătorie, dar există şi eliberarea care este UN divorţ.
Este limpede că limba română a fost inventată de UN bărbat, care nu v-a avut deloc la suflet (măi, şi ăsta tot UN suflet este!)...
Să auzim de bine!