Cu amiaza

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Azi mergeţi cu amiaza!
Sunetul plăcut produs de aceste cuvinte aparţine vocilor nevestelor din dotare, a mea şi a lui Nucu. Este ora 9 (de ani de zile nu ne-am mai sculat atât de devreme în concediu) şi suntem anunţaţi pe cale orală că avem de lucru. A merge cu amiaza înseamnă (în zona unde ne aflăm) să duci mâncarea de prânz oamenilor care muncesc la câmp.
Este o zi caldă şi senină ca ochii unui copil. Bucuroşi de muncă după cum ne ştiţi, sărim fără preget din paturi, ne îmbrăcăm, înfulecăm ceva în pripă, luăm desagii cu merindele şi pornim la drum. Atât cât ne pricepem la geografia locului, vom avea de mers peste dealuri o distanţă bunicică. Nu apucăm să ieşim bine din comună că îndoielile încep să ne macine:
- Trecem întâi să facem o baie la lac sau mâncăm ceva?
E prima întrebare existenţială care ne temperează oarecum avântul. Drumul se anunţă lung şi plin de praf, iar o baie în lac ar fi binevenită. Problema este dacă o facem cu burta plină sau pe nemâncate. Amândoi votăm în unanimitate că e mai recomandabil să facem o baie bună acum, toţi medicii naturişti recomandând-o călduros înaintea unui drum de parcurs peste dealuri indiferent de starea stomacului. Aşa că ne găsim un loc propice pe mal, ne dezbrăcăm şi tragem câteva reprize bune de înot. Efortul depus adăugat la micul dejun frugal consumat înainte de plecare ne înmoaie serios picioarele.
- Ce zici, mă întreabă Nucu, dacă mâncăm şi noi puţin din porţiile lor vor observa?
Nu dau niciun semn că am înţeles tâlcul întrebării, aşa că ispita de văru-meu continuă:
- Îţi dai seama că avantajul e de partea lor? Dacă leşinăm de foame pe drum şi nu mai ajunge nicio mâncare la ei? Sigur se vor deda la acte de canibalism. Iar noi vom fi spitalizaţi din cauza inaniţiei o bună perioadă de timp şi nu ne vom mai putea petrece concediul.
Argumentele lui sunt indubitabile, aşa că ne aşezăm frumos la umbra unui copac şi începem să înfulecăm din mâncarea oamenilor. Odată masa terminată, ne gândim că ar fi fost bun şi un desert, o fructă, ceva, acolo, aşa că ne strângem catrafusele şi, aşa cum umblam peste dealuri ne oprim în capătul ogrăzii unui gospodar. Îi dăm bineţe şi îl întrebăm frumos dacă ne lasă să îi culegem câteva prune şi pere. Omul se dovedeşte amabil, aşa că umplem o sacoşică cu un kilogram de prune şi unul de pere, după care purcedem la drum, dar nu pentru mult timp pentru că ne aşezăm la umbră ca să ne dedulcim cu fructele.
Masa copioasă, atmosfera, scăldatul? Nu ştim care au fost motivele, dar Moş Ene ne loveşte puternic pe la gene. Suntem amândoi bărbaţi cu armata făcută la infanterie, aşa că nu este nicio problemă să ne întindem în iarbă cu capul pe braţ şi să tragem un somn de toată frumuseţea. Nu obişnuim să ne controlăm ceasurile din dotare, dar dacă am fi făcut-o, cu siguranţă acestea arătau orele 13 trecute fix.
Ne sculăm după un somn odihnitor de vreo oră şi jumătate întremaţi şi buni de drum. O luăm iarăşi de-a curmezişul peste dealuri, dar nu pentru mult timp pentru că vedem nişte gospodari lucrând lângă un lan de porumb. Lui Nucu îi strălucesc ochii în mod ciudat:
- Ce-ai zice de nişte porumb copt? E tocmai bun ca să ne dea energia de a ajunge cu bine la destinaţie.
Ce să zic? Nu zic nimic deoarece glandele mele endocrine sunt deja date peste cap numai la gândul unui porumb copt. Vorbim cu gospodarii şi intrăm în posesia câtorva ştiuleţi de toată frumuseţea. După care ne grăbim spre un loc cu linişte, un loc cu verdeaţă ca să facem o gaură în solul patriei şi să coacem cucuruzii. Mirosul degajat de ştiuleţii care se coc ne provoacă o salivaţie abundentă, cât pe ce să stingem focul. Cât au copt, ne aruncăm priviri întrebătoare unul altuia. În cele din urmă, eu fiind cu trei luni mai mare ca el, mă decid şi iau cuvântul:
- Te rog să-mi spui sincer, crezi că e sănătos de mâncat porumbului copt pe stomacul gol?
- Nu, îmi răspunde Nucu scurt, bărbăteşte.
Drept pentru care purcedem iarăşi la deschisul desagilor cu mâncare şi diminuarea conţinutului lipoproteic al acestora. Odată masa terminată şi cucuruzii înfulecaţi, ne dăm seama că am face o greşeală ireparabilă dacă am pleca cu burta plină la un drum care rămăsese încă destul de lung. Aşa că instantaneu aţipim rezemaţi de copacul sub care ne adăpostisem.
Simţul datoriei nu ne-a lăsat să dormim mai mult de o oră, aşa că am plecat întremaţi, hotărâţi şi odihniţi. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns la destinaţie. Noi nu ne-am uitat la ceas, dar oamenii care ne aşteptau, da. Şi nu se uitau oricum ci, din cinci în cinci minute. Pălăriile date pe ceafă şi fluierăturile a pagubă trădau o oarecare nervozitate din partea lor. Nervozitate pe care niciunul din noi nu o înţelegeam deoarece nu era trecut mult peste ora cinci după amiază. Făcând semne ciudate cu coasele, semne pe care neavizaţii le-ar fi interpretat drept ameninţări, oamenii ne-au înconjurat cu stomacurile ghiorăind.
Sub ochii noştri pofticioşi s-au repezit hămesiţi la bucatele înjumătăţite pe drum de către subsemnaţii. După câteva îmbucături, unul dintre ei, un personaj mai în vârstă şi care, prin gestul lui a dovedit o mare înţelepciune, a luat cuvântul:
- Dragii mei, voi sunteţi de la oraş, nu prea sunteţi învăţaţi cu umblatul peste dealuri. Cu siguranţă că sunteţi lihniţi de foame. Ia, hai luaţi voi şi mâncaţi că noi o să mâncăm şi o să ne săturăm acasă.
Îndemnul lui plin de omenie a fost aprobat de către ceilalţi prin mârâituri înfundate pe care noi le-am considerat drept sincere aprobări. Aşa că, nu am mai stat pe gânduri şi am purces la terminarea proviziilor.
A doua zi de dimineaţă, eu şi Nucu ne sculăm ca la un semnal fix la nouă şi glăsuim în cor:
- Gata cu mâncarea? Că noi suntem pregătiţi să mergem cu amiaza.
- Cum să nu, îmi răspunde soţia lui Nucu. Oamenii ne-au rugat cu lacrimi în ochi ca să nu vă mai trimitem pe voi cu amiaza nici dacă ar fi să lucreze aici, în capătul grădinii.
Să auzim de bine!