Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Astăzi sunt într-o zi de „dolce far niente”. Asta înseamnă că, după ce mă plictisesc de citit, trec să mă plictisesc de televizor. Când mă plictisesc şi de acesta, mă reîntorc la citit şi o ţin tot aşa până mă plictisesc de ambele şi dau drumul la muzică. Acum, sunt la momentul numit televizor. După câteva minute sunt atât de revoltat de ceea ce văd încât închid aparatul, arunc cartea cât colo şi pun nişte muzică house cu Mastiksoul. Ce m-a revoltat atât de tare? Ei bine, dragii mei, vă voi spune: nimic altceva decât emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cei care m-au văzut pe stradă au rămas poate surprinşi văzând că eu, omul cel milos, nu dau de pomană cerşetorilor. Desigur, cel mai cunoscut motiv este acela că nu am încredere că sunt cerşetori adevăraţi (aşa cum, de altfel, nu prea ai în ce să ai încredere în România...). Dar, în logica mea, există un motiv mai puternic. Acela că nu vreau să mă joc de-a Dumnezeu. Căci ce altceva înseamnă să îi dau unui cerşetor pomană şi altuia să nu îi dau (posibilităţile mele sunt limitate şi nu pot da TUTUROR cerşetorilor)? Contribui la acţiunile organizate şi comune care se adresează tuturor, dar nu la susţinerea financiară a aurolacilor. Nu înseamnă altceva decât să mă erijez într-o putere divină care hotărăşte că acesta va avea azi bani de o pâine (în cazul absurd în care îşi va cumpăra o pâine), iar celălalt nu. Personal, joaca de-a Dumnezeu mi se pare cea mai mizerabilă dintre toate, cel puţin din cauză că este ceva peste puterile noastre de oameni.
Am posibilitatea să pot urmări şi alte posturi de televiziune. Mă refer aici la cele străine. Ei bine, şi pe unele din aceste posturi am vizionat concursuri de dans, dar cu cea mai mare plăcere pentru că rămâneau ceea ce erau, adică concursuri de dans. Concurenţii veneau, dansau, cei mai buni luau o cupă sau ceva bani de buzunar şi plecau fericiţi. Nu numai cei de pe locul întâi, ci şi cei de pe locurile doi sau trei pentru că este o performanţă reală să ieşi pe locul doi sau trei la un concurs de dans. Iar ei veneau mai puţin pentru premiu şi mai mult pentru plăcerea dansului. Crainici decenţi, profesionişti, care nu vorbeau cu gura strânsă sau care se abţineau de la glume deplasate şi ţineau minte măcar numele concursului la care participă (nu ca la noi, unde tipa de la microfon-îmi este greu să o numesc prezentatoare-a anunţat că urmărim emisiunea „Surprize, surprize”). Deci, un concurs de dans rămânea un concurs de dans. Oamenii veneau, dansau DE PLĂCERE, câştigau sau nu şi plecau.
Noi, în neamprostia care ne caracterizează cu predilecţie de le Revoluţie încoace, ce ne-am zis? Ia hai să băgăm şi nişte hârdaie de lacrimi, ca să facem audienţă, deh, ia hai să ne jucăm puţin de-a Dumnezeu! Ia hai să vină concurenţii nu de plăcerea dansului (pe mulţi îi auzim văitându-se ca de un chin), ci cu gândul la TBC-ul tatălui, iar dacă câştigă premiul cel cu mama leucemică, cel cu tatăl cu TBC va avea o ocazie minunată să-şi transforme necazul în durere şi să plece mai necăjit decât a venit! Ia hai să ne batem noi joc puţin de sentimentele şi de speranţele oamenilor, nu mult, doar cât să ne crească audienţa! Iar facă din asta iese şi o mică reclamă pentru aşa zise vedetele noastre, cu atât mai bine.
Personal, o consider cea mai ruşinoasă emisiune. Aşa că, mă întorc al Mastiksoul, ascult “Jacobino” şi dansez pentru mine.
Să auzim de bine!
Astăzi sunt într-o zi de „dolce far niente”. Asta înseamnă că, după ce mă plictisesc de citit, trec să mă plictisesc de televizor. Când mă plictisesc şi de acesta, mă reîntorc la citit şi o ţin tot aşa până mă plictisesc de ambele şi dau drumul la muzică. Acum, sunt la momentul numit televizor. După câteva minute sunt atât de revoltat de ceea ce văd încât închid aparatul, arunc cartea cât colo şi pun nişte muzică house cu Mastiksoul. Ce m-a revoltat atât de tare? Ei bine, dragii mei, vă voi spune: nimic altceva decât emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cei care m-au văzut pe stradă au rămas poate surprinşi văzând că eu, omul cel milos, nu dau de pomană cerşetorilor. Desigur, cel mai cunoscut motiv este acela că nu am încredere că sunt cerşetori adevăraţi (aşa cum, de altfel, nu prea ai în ce să ai încredere în România...). Dar, în logica mea, există un motiv mai puternic. Acela că nu vreau să mă joc de-a Dumnezeu. Căci ce altceva înseamnă să îi dau unui cerşetor pomană şi altuia să nu îi dau (posibilităţile mele sunt limitate şi nu pot da TUTUROR cerşetorilor)? Contribui la acţiunile organizate şi comune care se adresează tuturor, dar nu la susţinerea financiară a aurolacilor. Nu înseamnă altceva decât să mă erijez într-o putere divină care hotărăşte că acesta va avea azi bani de o pâine (în cazul absurd în care îşi va cumpăra o pâine), iar celălalt nu. Personal, joaca de-a Dumnezeu mi se pare cea mai mizerabilă dintre toate, cel puţin din cauză că este ceva peste puterile noastre de oameni.
Am posibilitatea să pot urmări şi alte posturi de televiziune. Mă refer aici la cele străine. Ei bine, şi pe unele din aceste posturi am vizionat concursuri de dans, dar cu cea mai mare plăcere pentru că rămâneau ceea ce erau, adică concursuri de dans. Concurenţii veneau, dansau, cei mai buni luau o cupă sau ceva bani de buzunar şi plecau fericiţi. Nu numai cei de pe locul întâi, ci şi cei de pe locurile doi sau trei pentru că este o performanţă reală să ieşi pe locul doi sau trei la un concurs de dans. Iar ei veneau mai puţin pentru premiu şi mai mult pentru plăcerea dansului. Crainici decenţi, profesionişti, care nu vorbeau cu gura strânsă sau care se abţineau de la glume deplasate şi ţineau minte măcar numele concursului la care participă (nu ca la noi, unde tipa de la microfon-îmi este greu să o numesc prezentatoare-a anunţat că urmărim emisiunea „Surprize, surprize”). Deci, un concurs de dans rămânea un concurs de dans. Oamenii veneau, dansau DE PLĂCERE, câştigau sau nu şi plecau.
Noi, în neamprostia care ne caracterizează cu predilecţie de le Revoluţie încoace, ce ne-am zis? Ia hai să băgăm şi nişte hârdaie de lacrimi, ca să facem audienţă, deh, ia hai să ne jucăm puţin de-a Dumnezeu! Ia hai să vină concurenţii nu de plăcerea dansului (pe mulţi îi auzim văitându-se ca de un chin), ci cu gândul la TBC-ul tatălui, iar dacă câştigă premiul cel cu mama leucemică, cel cu tatăl cu TBC va avea o ocazie minunată să-şi transforme necazul în durere şi să plece mai necăjit decât a venit! Ia hai să ne batem noi joc puţin de sentimentele şi de speranţele oamenilor, nu mult, doar cât să ne crească audienţa! Iar facă din asta iese şi o mică reclamă pentru aşa zise vedetele noastre, cu atât mai bine.
Personal, o consider cea mai ruşinoasă emisiune. Aşa că, mă întorc al Mastiksoul, ascult “Jacobino” şi dansez pentru mine.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!