Mămăliga românească

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Rândurile pe care le voi scrie nu se doresc a fi un studiu politic. Şi nici un studiu social. Sunt pur şi simplu câteva rânduri care cuprind o constatare personală. Nu este mai puţin adevărat că, pe marginea acestui subiect a curs multă cerneală. Dar asta e teorie. Ceea ce voi comenta eu în rândurile de mai jos este practică pură.
Locuiesc la etajul şase într-un bloc de opt etaje. De blocul vecin mă desparte un mic scuar lat de vreo şapte metri, o alee şi un alt scuar transformat de curând în parcare. În total, vreo cincisprezece-douăzeci de metri. Blocul vecin este locuit de aceeaşi populaţie de origine dacică ca cea din blocul meu. Nu sunt ţigani, nu sunt arabi, nu sunt portoricani, nu sunt malayezieni, nimic din toate astea.
De vreo trei ani (şi am scris vreo pentru că nu ştiu precis numărul lunilor şi al zilelor, dar al anilor acesta este) se strânge în fiecare noapte o gaşcă de derbedei chiar la intrarea blocului vecin. Gaşcă formată din unii din locatarii acelui bloc. Asta nu ar constitui o problemă pentru nimeni dacă indivizii s-ar purta ca nişte persoane civilizate. Dar comportarea lor este pur şi simplu abjectă. E adevărat că sunt ajutaţi şi de berea vândută la toneta din apropiere. Nu pot descrie zbieretele lor, înjurăturile cu care se gratulează atunci când se întâlnesc, râgâiturile şi porcismele scoase pe gură cu tonul cel mai ridicat. Poate nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar face în timpul zilei, când mulţi oameni sunt plecaţi de acasă. Dar maximul activităţii lor este atins către orele două-trei din noapte. Asta timp de trei ani noapte de noapte. Iar începând cu etajul unu în sus, zgomotele capătă o amplitudine deosebită.
Cei care citesc aceste rânduri vor zice „Aha, am înţeles. Omul ăsta e revoltat că derbedeii fac gălăgie şi nimeni nu le zice nimic". Greşit. Nu asta mă revoltă. Nu faptul că nimeni din blocul MEU nu le zice nimic şi oamenii preferă să stea cu geamurile închise pe căldura cea mai mare. Ceea ce mă revoltă este cu totul altceva. Mă revoltă faptul că nimeni din blocul LOR, blocul sub ale cărui geamuri fac toată zarva, blocul în care locuiesc, ei bine, nimeni nu le zice nimic!
Cam asta ar fi, după constatarea mea concretă, renumita mămăligă românească. Nu vi se pare suficient de clar? Atunci, haideţi să încercăm un alt exemplu. De două săptămâni ni se anunţă scenarii care mai de care mai catastrofale legate de iminentele greve. Declaraţiilor liderilor de sindicat încinşi la roşu li se opun cele ale unor guvernanţi nu mai puţin opăriţi. Credeţi că se va întâmpla ceva, credeţi că va avea loc vreo schimbare? Eu pun pariu că nu. Cât timp cât nu înţelegem că suntem meschini în evaluările noastre dacă nu ne privim ca parte a unui sistem, cât timp nu înţelegem că toţi ar trebuit să ieşim în stradă, privaţi sau bugetari începând cu şoferul Primului Bugetar al Ţării, atât timp cât vom auzi lideri de sindicat susţinând că ei aşteaptă ca să vadă dacă se taie cu adevărat salariile şi după aceea vor decide măsurile de luat (o afirmaţie mai cretină nu am auzit de când mama m-a făcut), ei bine, tot atât timp nu se va întâmpla nimic. Vă dau în scris.
Să auzim de bine!