Cum să ţii pieptul la viespi

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Supravieţuitorii din vechea gaşcă suntem iarăşi reuniţi. Eu, Mihăiţă şi Mirciulică formăm un duet redutabil. Spun duet pentru că Mirciulică, la greutatea lui, chiar cu buzunarele pline, nu poate fi luat în calcul.
Ne-am decis să mergem la munte, undeva aproape de casele părinteşti pentru ca revenirea, care este partea cea mai grea a unei excursii, să ne fie cât mai uşoară. Aşa că am ales Bucegii, pentru că nu ne cer eforturi deosebite de orientare. În mod firesc, aşa cum este antrenat comandoul nostru, ne-am distribuit sarcinile (la propriu) proporţional cu masa musculară a fiecăruia. Mihăiţă duce rucsacurile cu haine şi mâncare precum şi termosurile cu vitamine liposolubile, iar Mirciulică este folosit în raiduri de recunoaştere. Eu mi-am ales partea cea mai grea a căratului, şi anume hărţile. Nu am nevoie musai de ele pentru că am bătut drumurile astea ca ghid de sute de ori, dar cumva trebuie să justific gentuţa de 200 grame pe care o car.
După debarcarea din tren, l-am ajutat pe Mihăiţă să-şi aburce toate bagajele în spinare şi am pornit voioşi pe cărări de munte.
Ne-am propus să ajungem până la urmă la cabana Piatra Arsă, după ce am ales drumul cu telecabina ca primă parte a traseului. Au fost şi perioade glorioase în existenţa noastră când parcurgeam acest traseu pe jos, dar se pare că expunerea îndelungată la aerul de munte şi la ultraviolete nu a rămas fără urmări. Cel mai bine se vede acest lucru la Mihăiţă, care nu se mai poate apleca să-şi încheie şireturile din cauza burţii. După ce am coborât din telecabină şi am mers cale de vreo jumătate de oră, Mirciulică a prins glas printre gâfâituri:
- Fraţilor, eu nu mai pot, am obosit.
- Aşa îţi trebuie dacă ai fumat, îi dau eu o replică să-l usture.
- Cine, eu? Eşti scrântit? Când am fumat eu vreodată?
- Ai uitat că acum trei ani ai vrut să fumezi la petrecerea dată de Matilda?
- Nu am uitat, dar nu am fumat, măi omule. Doar am zis că aş vrea pentru că eram nervos din cauza ta.
- Da, aşa ai zis îi răspund eu cu aplomb, dar în justiţie intenţia se pedepseşte la fel ca fapta, aşa că e ca şi cum ai fi fumat.
Omul rămâne câteva clipe consternat uitându-se la mine cu o privire pierdută. Eu mă uit la Mihăiţă, el la Mirciulică, Mirciulică la el şi el la mine.
- Treaba voastră, glăsuieşte într-un târziu Mihăiţă, dar eu mă aşez lângă dâmbul ăla pentru că sunt cocoşat de la bagaje.
Mirciulică, privind la dânsul îi grăieşte cu dispreţ:
- Tu eşti Mihăiţă? Nu te mai recunosc. Ai ajuns să te doboare doar 50 de kilograme de bagaje? Şi eu care îmi făcusem planuri cu tine...
Ne aşezăm într-un final cu toţii în locul ales de Mihăiţă. Desfacem o pătură ca să avem pe ce sta şi câte ceva de’ale gurii. Mâncăm pe tăcute, iar aerul curat şi limpede nu e tulburat decât de trilurile păsărilor şi şi foşnetul frunzelor. O briză blândă ne mângâie feţele congestionate de atâta mestecat.
- Fii atent! îmi atrage atenţie Mirciulică, arătând spre o latură a dâmbului.
- Refuz să mă uit, îi răspund. Nu ai pic de educaţie. Ţi-am spus de atâtea ori că nu e frumos să arăţi cu degetul.
- Şi cum să arăt, mă rog frumos?
- Cu gura, îi răspund eu făcând referire la darul vorbirii pe care îl poseda.
- Şă-ţi arăt cu gura? mă întreabă el consternat.
- Lasă, altădată, îi răspund printre molfăituri.
- Bine, cum vrei, zice el sfios, dar vroiam să-ţi arăt un rug de zmeură. Ştiu că-ţi place.
Auzind aşa ceva, las la o parte totul şi-mi îndrept privirea spre zona indicată. Da, era adevărat. Mă ridic, mă îndrept spre rug şi mă întind cât sunt de lung pe panta abruptă a dâmbului ca să ajung mai bine la crengi. Operaţiunea de recoltare decurge din plin. La trei boabe ingurgitate le pun şi lor una în punguţa luată cu mine. Aşa cum stau întins şi culeg mă gândesc cât s-a schimbat natura în ultimii ani. De pildă, rugii de zmeură. Niciodată nu am auzit rugi de zmeură care să bâzâie. Probabil din cauza schimbărilor în stratul de ozon la întâlnirea cu zonele anticiclonale provocate de masele de aer cald sau a interferenţelor cu staţiile de emisie radio, mă gândesc eu absorbit total de activitatea depusă. Care mai durează câteva minute, după care reuşesc cu chiu cu vai ca să mă ridic şi să revin la locul de campare. În timp ce mă apropii, îi văd pe cei doi cum se ridică brusc, aruncându-mi priviri îngrozite. Ştiu că am o oarecare autoritate asupra lor, dar nu i-am văzut niciodată atât de pătrunşi. Continui să mă apropii de ei, dar ei încep să se retragă cu spatele, aruncându-mi aceleaşi priviri speriate.
- Nu, nu! strigă Mirciulică
- Nu, nu! strigă şi Mihăiţă.
Mă opresc în speranţa unei explicaţii, dar ei se întorc şi o rup la fugă zbierând cât pot:
- Nu sta, fugi, nu mai sta!
În sfârşit, intuiesc din comportarea lor că un pericol iminent se află în spatele meu, aşa că arunc o privire în spate în timp ce o iau la fugă. Şi aveam de ce. Un nor mare, întunecat şi bâzâitor se îndrepta grăbit spre mine. Cât stătusem lungit, acoperism gura de intrare a unui cuib de viespi. Odată sculat, acestea, în număr de mii, nu au găsit altceva mai bun decât să se ia după mine cu intenţia vădită de a mă înţepa.
Să auzim de bine!