Nevasta prietenului meu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mirciulică este prietenul meu electronist. Precizarea este necesară pentru că am şi prieteni de alte profesiuni, inclusiv casnici. Deci, când zic prietenul meu electronist, imediat puteţi face legătura că e vorba de Mirciulică.
De un an Mirciulică e căsătorit. A fost vorba de o fostă colegă de facultate cu care se iubea în taină de ani buni. Sau răi, după cum vom vedea. Mirciulică nu excelează printr-un fizic impunător, dar de multe ori m-am întrebat cum de încape un suflet atât de mare într-un trup atât de mic. Politicos şi milos, nu l-am pomenit să omoare o muscă. Om săritor, bun prieten, bun coleg, a răbdat bărbăteşte multe bătăi de la tatăl lui din cauza găştii noastre pentru că îi hingheream maşina. Mă rog, acesta era apelativul folosit de tatăl lui. În mod comun, i se putea spune şi i se şi spunea rablă.
Nunta a fost cu un oarecare fast dar noi, prietenii lui de nădejde nu am lipsit. Am petrecut, ne-am distrat, am dansat alături de ei şi de alţi colegi şi colege. De la fericitul eveniment a trecut ceva timp.
În urmă cu o săptămână i-am dat comandă să-mi construiască o orgă de lumini. Nu l-am grăbit pentru că este o simplă toană de-a mea, aşa că am rămas plăcut surprins când mi-a dat telefon după doar o săptămână ca să-mi spună că e gata. Ca să intru în posesia râvnitului obiect am două posibilităţi: să mă duc la el acasă şi să o iau sau să mi-o aducă el acasă. Am preferat prima variantă pentru că nu îmi place să spăl vase. Iar mama lui stătuse suficienţi ani cu el acasă pentru ca acum, să se simtă să pună şi el o bere pe masă, chiar dacă îi spusesem că va face un act de caritate pentru că nu am bani de dat. Altfel spus, alesesem calea exploatării nemiloase a omului de către om.
Pentru că nu ne-am văzut cam de mult, am preferat să ne întâlnim undeva, în oraş, urmând ca de acolo să mergem spre domiciliul lui conjugal. Drumul a decurs la modul cel mai plăcut, în discuţii şi mici bârfe colegiale. Iată că ajungem aproape de locuinţa lui, undeva pe Giurgiului. Intrăm în bloc şi ne îndreptăm spre uşa apartamentului pe care îl deţine. Mă retrag strategic pentru ca omul să-şi poată scoate cheile şi descuia uşa. Îl văd cum bagă cheile în uşă, o descuie, intră şi se opreşte în prag. Stau într-o expectativă neutră, aşteptând un îndemn din partea lui. După vreo două minute de stat în uşă, îl văd că se retrage, încuie uşa la loc şi scoate cheile. Fără să zică nimic iese din bloc. Mă iau după el tocmai bine ca să-l văd că se uită la eticheta cu adresa blocului.
- Da, aici este, îmi zice el cu o voce gâtuită.
- Ce frate? Ce să fie aici? zic eu intrigat de atitudinea lui.
- Vreau să zic, aici stau, nu?
Mă uit la el crucindu-mă. Era a nu ştiu câta oară când veneam la el şi aş fi putut ajunge şi cu ochii închişi.
- Sigur că aici, ce mama naibii!? îi răspund sigur de mine.
Intrăm iarăşi în bloc, ne apropiem de uşa apartamentului pe care îl ştiam atât de bine şi scoate cheile. Înainte de a le băga în broască se uită cu atenţie la eticheta de pe uşă.
- Da, îl aud murmurând, aici stau, asta e adresa.
Şi bagă cheile în broască. Cheile se potrivesc perfect, aşa că descuie uşa larg. Mă trag şi eu mai aproape de el şi mă uit prin uşa larg deschisă. Din holul intrării se poate vedea tot apartamentul. E gol. Gol complet. Luciu. Neted. Nici covoare, nici mobilă, nici lămpi măcar. Au rămas doar caloriferele şi tabloul de siguranţe.
Ulterior, după ce şi-a revenit, mi-a mărturisit că soţia lui fugise de acasă cu un fost coleg de facultate. Ca să nu plece cu mâna goală, luase cu ea tot ce îi căzuse înaintea ochilor.
Credeţi că asta e poanta povestirii? Aiurea! Vă înşelaţi. Poanta este că tipul cu care fugise e un beţiv notoriu care o bate până oboseşte în fiecare vineri pentru că, spune el, dacă nu ştie el de ce, ştie ea…
Să auzim de bine!