Cum se stabileşte o întâlnire

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!

Sunt atârnat de bara unui troleu. Înghesuiala e suficientă ca să ne putem sprijini bine unul în altul. Reuşesc să mă poziţionez strategic lângă un domn, poziţie care reduce substanţial numărul de coate primite în coaste. Dată fiind apăsarea exercitată asupra coastelor, supravieţuitorii nu prea au suflu ca să mai şi vorbească, ceea ce face călătoria deosebit de monotonă. Iată-ne ajunşi în staţia Dr. Reiner. Îl văd şi îl simt pe domnul de lângă mine că îşi scoate celularul dintr-un buzunar de la piept, apasă câteva butoane şi începe o convorbire. Fără nicio intenţie ascult convorbirea în derulare.

- Mami, eşti acasă?

- ...

- Ne mai întâlnim, nu?

- ...

- Bine. Uite, eu acum am ajuns la staţia Orizont.

- ...

- Da, şi eu.

Şi omul închide aparatul. Binevoitor cum sunt şi cu un spirit civic dezvoltat, mă bag în vorbă ca musca în lapte şi îi spun:

- Nu vă supăraţi, dar nu am ajuns încă... Până la Orizont mai avem trei sau patru sta...

- De ce vă băgaţi unde nu ştiţi? mă întrerupe omul păstrând totuşi o alură binevoitoare.

- Îmi cer scuze! Am crezut că nu cunoaşteţi oraşul şi...

- Staţi liniştit, mă întrerupe iar domnul. Vorbeam cu soţia. Dacă îi spuneam că sunt la staţia Dr. Reiner o mai aşteptam un sfert de oră la locul de întâlnire. Aşa, am iuţit-o şi o să ajungă la fix la locul de întâlnire, îmi explică omul râzând pe înfundate.

Să auzim de bine!

Telefonia sub-urbană

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Din câte cunosc, metroul este un mijloc de transport specific bucureştenilor. Asta dacă ne referim la România. Că altfel...

Am intitulat acestă postare astfel nu pentru că este vorba de convorbiri indecente, de proastă condiţie, ci pentru că mă voi referi la niscai convorbiri care sunt efectuate sub oraş.

Bucureştenii, atunci când sunt grăbiţi, e prea cald afară sau când plouă, intră fuga-fuga în gura tunelului de metrou. Unii se opresc cu iniţaitiva la această etapă, alţii, mai îndrăzneţi sau mânaţi de nevoi se preumblă cu respectivul mijloc de transport. Cei cu spiritul de observaţie mai dezvoltat nu se poate să nu fi observat două aspecte specifice.

Primul aspect este că fiece ramă are un nume. Scris frumos, cu caractere italice deasupra cabinei conductorului, iniţiativa este plăcută şi te poată automat spre o lume mai civilizată. Un nume scris în locul banalelor şi monotonelor cifre ne oferă un plus de umanizare şi ne face să uităm anii comunismului când farmaciile sau magazinele alimentare se identificau prin numere, nu prin nume. Îţi cumpărai medicamente de la Farmacia numărul 74 şi raţia de zahăr de la Alimentara numărul 12.

Dar metroul mai are o trăsătură specifică. Dată nu de numele ramelor, nici de numele staţiilor, nici de culorile mâzgălelilor făcute pe vagoane, ci de casieriţe.

Ciudat, nu? Cum adică, vă veţi întreba, cum dau casieriţele o notă specifică metroului din moment ce sunt toate îmbrăcate în taioare bleumarin, de zici că sunt controloarele de la RATB?

Da, aveţi dreptate, dar acesta este doar aspectul de formă. Pentru că aspectul de fond, cel care dă o notă specifică metroului este că, în orice zi şi la orice oră te vei duce la ghişeu de lângă turnicheţi ca să cumperi biletul legal, o vei vedea pe casieriţă vorbind la telefon.

Să auzim de bine!

Telefonul cu copiii în faţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că sunt în asentimentul vostru, al cititorilor blogului atunci când afirm că sunt de părere că legile au fost inventate şi elaborate de oameni pentru că au ajuns la concluzia că au nevoie de ele.
O atare ipoteză ne duce imediat la concluzia logică a necesităţii respectării lor. Că doar de aia le-am făcut, că ne-au fost necesare.
Ei bine, în România acesta nu este un raţionament, ci este un silogism. Pentru că viaţa de zi cu zi nu face altceva decât să ne demonstreze truda asiduă a românilor de a eluda sau frauda orice se numeşte lege, regulament sau regulă. Nu ştiu dacă alte naţii au în zestrea culturală vreun aforism de genul legea de aia e lege ca să fie călcată, dar românii îl au şi-l respectă.
De când ne sculăm până seara, târziu, la culcare, dovedim o tenacitate perversă şi masochistă de ne face rău cu propriile mâini. S-a elaborat o lege că, de exemplu, vânzătorii de răcoritoare nu au voie să vândă cutii de suc decât cu paiul ataşat? Fiţi siguri că, de a doua zi românul nostru se va ocupa să găsească o modalitate de a o ocoli.
Condiţiile de trafic, riscurile pe care le presupune şi necesitatea stabilirii unor criterii de evaluare a unor fapte au dus la emiterea Codului rutier. Nu suntem singura ţară care avem aşa ceva şi nici singura care ar trebui să aplice un asemenea cod. Cod care, în esenţă, prin reglementările lui, nu face altceva decât să îţi ofere ajutorul în caz de nevoie. Ei bine, nu şi în România!
Scrie în Codul rutier că este interzis vorbitul la telefon în timpul condusului? Perfect! În acest caz, primul lucru pe care îl face românul după ce se aşează al volan este să înceapă o convorbire telefonică. Nu contează că este un trafic aglomerat, că este într-o intersecţie sau că se chinuie să parcheze. Telefonul nu se dezlipeşte de la ureche. Iar dacă eşti posesorul unui gipan, atunci vorbitul la telefon în timpul condusului este un hev mast, cum se spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Nici măcar faptul că trece pe lângă un poliţist nu-l poate opri. Românul povesteşte, râde, conversează la telefon în maşină şi se simte bine vorbind la fel ca în propria sufragerie.
Statisticile au relvat că aşezarea copiiilor în faţă, lângă şofer este un factor de mare risc pentru viaţa copilului şi, pe cale de consecinţă, interdicţia a fost introdusă în Cod. De noi, oamenii, spre binele nostru, al oamenilor.
Ei şi? Ce-i cu asta? Românul nostru care îşi duce copilul la grădiniţă, la şcoală sau la plimbare îl pune direct pe locul mortului, imediat ce se suie în maşină. Cum adică? Să nu-l aşeze el pe Vasilică în faţă când ştie că îi place aşa de mult să stea acolo? Hai tati, hai în faţă că aici îţi place ţie, aud apropae zilnic părinţi îndemându-şi copiii. Propriul lui copil, sufletul lui şi marea lui iubire este expus unui risc mortal, prin propria voinţă. Vai, Gigel al meu e mort după fiu-său, e topit pur şi simplu, e sufletul lui! Să nu-i facă cineva ceva că-l omoară, aud afirmaţii făcute de mame mândre de marea dragoste a soţilor pentru progenitură. Vedeţi ceva mai absurd în interdicţia aplicată altora de a-ţi răni copilul pentru ca tu să-l poţi omorî cu mâna ta?
Să auzim de bine!

Poliţia telefonată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vară, e cald, ce alt moment al anului mai propice cunoaşteţi pentru a te întâlni cu un prieten la o bere mică? Ceea ce şi fac. Adică îmi dau întâlnire cu un bun prieten ca să mai depănăm din ultimele evenimente. Găsim o terasă discretă, găsim şi o masă liberă, aşa că tot ce ne mai rămâne e să comandăm o bere. Cu gândul la Mithos-ul grecesc, comand şi eu una de-a noastră, neaoşă, făcută sub licenţă străină... Şi începem să povestim de una, de alta. Între altele, omul îmi spune:

- Frate, tu ai habar cum lucrează Poliţia?

- Poliţia română? îl întreb eu atent la spuma berii.

- Exact! De ea e vorba, confirmă omul ştergându-şi spuma din barbă.

- Nu, nu ştiu, dar bănuiesc. Lucrează şi ea ca tot omu’.

- Nu ştii ce vorbeşti, nu ai practică. Lucrează mână în mână.

- Da, aici ai dreptate, m-am ferit ca de foc să am de-aface cu ea indiferent de motiv. Dar ce, tu ai?

- Nu numai că am, dar am una nocturnă.

- Hai că eşti tare! Cum adică? Ai practică nocturnă cu poliţia? Cred că am mers cam mult prin soare până am găsit terasa asta, încerc eu să liniştesc situaţia şi mai iau un gât direct din sticlă. Şi adică cum „mână în mână”? Cu ce? Sau cu cine?

- Fii antenă, mă solicită omul. În colţul blocului meu este o tonetă...

- Da, ştiu ce e aia o tonetă la colţul blocului. Şi noi am avut una până nu de mult, una unde se vindeau tot felul de haine.

- Aţi avut noroc, mă fixează amicul cu privirea verde de invidie. A noastră vinde de toate. Inclusiv băuturi, finalizează el privindu-mă semnificativ.

- Văleu!

- Da, exact aşa zicem şi noi când se face ora unu din noapte şi beţivii strânşi ciopor lângă ea nu mai pleacă, iar noi nu putem închide ochii din cauza grohăielilor lor.

Şi amicul meu îşi trece mâna peste faţă cu un gest de saţietate.

- Acum, când vine căldura, situaţia se agravează, continuă el.

- Da, bănuiesc, încerc eu să preiau ideea. Voi vreţi să dormiţi cu ferestrele deschise şi nu puteţi din cauza grohăiturilor.

- Da, frate, parcă ai locui în bloc cu mine, aşa bine ai descris situaţia. Aşa că sâmbătă noaptea am sunat iar la poliţia care ne apără şi protejează.

- Perfect! Este gestul pe care ar trebui să-l facă orice om normal. Stai puţin, intervin după o secundă, cum adică iar? Ai mai sunat şi până acum?

- O, sigur! Doar sunt un cetăţean civilizat, până acum nu m-am gândit să-mi fac dreptate singur.

- Nici să n-o faci. Aşa, şi?

- Să vezi minune. Sun la circa de poliţie, explic situaţia, solicit o soluţie pentru liniştea locatarilor şi mi se spune că vor trimite un echipaj.

- Erh, asta da poliţie. Parcă e din filmele americane. Promptă şi eficientă.

- Eşti grăbit ca de obicei. Stai să vezi finalul că face toţi banii, îmi spune el în timp ce mă priveşte lung, având în mână sticla de bere goală, cu gura în jos.

Comandăm încă un rând şi îl rog să continue.

- Cum îţi spuneam, termin convorbirea, închid telefonul şi rămân la fereastră în expectativă şi în răgetele beţivilor. După fix un minut şi cincisprezece secunde a încetat orice grohăială, a apărut o maşină condusă de, probabil, un prieten de-al beţivilor, beţivii s-au suit în ea şi duşi au fost.

- Mamă, ce chestie! mă minunez eu. Ce faţă or fi făcut ăia din echipaj când au venit şi n-au găsit pe nimeni.

- Care echipaj? Eşti diliu? Nu înţelegi că nici până azi nu a mai venit niciun echipaj? Şi este a doua oară când sun la poliţie, într-un minut beţivii amuţesc, apare o maşină, beţivii pleacă cu ea şi poliţia nu mai apare.

- În fond, mă gândesc eu şi îi răspund, metoda e salutară. Ce atâta consum cu benzina, ce atâta risipă cu salariile poliţiştilor sau sporuri pentru ore suplimentare? Un telefon dat beţivilor sau prietenilor lor de către susţinătorul din poliţie şi iată, se face linişte în cartier. Nu asta doreai de fapt? Stai liniştit, îi spun în continuare, asemenea lucruri se petrec în orice ţară civilizată. De pildă în Zimbabwe.

Să auzim de bine!

Fetişul informatic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu este ziar, pe hârtie sau digital, nu este publicaţie, nu este post de radio, nu este post de televiziune care să nu pomenească de moartea lui Steve Jobs şi care să nu îi facă un panegiric.

Inclusiv, Barak Obama, care este preşedintele Statelor Unite, din câte ştiu, îi dedică un necrolog. O lume întreagă, un univers, o galaxie este cutremurată de sfârşitul acestuia. Aşa că, ce să fac şi eu? Mă aliniez tendinţei generale şi îi dedic câteva rânduri.

Fără doar şi poate, este un lucru trist şi crud decesul unui om, indiferent de forma decesului. Nu există avere mai de preţ decât viaţa şi nu există pierdere mai mare decât aceea a unui om. Asemeni lui Steve Jobs, mii sau zecii de mii de oameni mor în fiecare moment pe această planetă, iar unii în condiţii mizerabile sau groaznic de chinuitoare. Mii sau zecii de mii de oameni mor în orice moment din cauza foametei sau a bolilor, în condiţii de neacceptat pentru lumea civilizată în care pretindem că trăim.

Din păcate, aceste mii sau zeci de mii de oameni sunt anonimi, atât în viaţă, cât şi în moarte. Deşi, sărăcia sau boala poate că i-au împiedicat să fie la fel de cunoscuţi lumii întregi pentru spiritul sau realizările lor.

Nimeni nu se arată afectat de moartea sau de suferinţa lor, planeta nu este zguduită, universul rămâne în echilibru. Asta pentru că ei nu au avut capacitatea şi posibilitatea de a mai adăuga un buton pe ecranul unui telefon mobil.

Iar toate acestea în timp ce supravieţuitorii lumii în care trăim, se întreabă bulversaţi de nelinişti existenţiale: acum, că Steve Jobs a murit, ce se va întâmpla cu telefonul meu? Ce se va alege de tableta mea? Cine va mai putea vreodată să introducă un program de comandă vocală în softul celularului meu? Ce va fi viaţa mea de acum înainte fără o nouă versiune de iPhone? Voi mai putea comunica vreodată fără un nou produs Apple?

Aici, trebuie să îmi recunosc limitele şi neputinţa. Da, aşa este. Omenirea are de ce să fie neliniştită. Ce înseamnă grija faţă de ziua de mâine, ce înseamnă pierderea serviciului sau scoaterea casei şi a bunurilor la mezat, ce înseamnă falimentul sau criza mondială, ce înseamnă viaţa, boala sau moartea acum, când telefonul meu celular nu va mai fi un produs al Marelui Geniu? Cum ne vom mai petrece timpul liber în lipsa aşteptării pline de nerăbdare a unei noi versiuni de telefon?

Dintr-o asemenea nelinişte existenţială, cred că există o singură ieşire: haideţi să ne vedem de treburi mai serioase şi să fim conştienţi că nimeni, nici măcar noi, cei emoţionaţi de viitorul telefoniei mobile fără Steve Jobs, nu suntem de neînlocuit...

Să auzim de bine!

Visul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În rândurile de mai jos vă voi descrie un vis de-al meu, avut nu cu multe zile în urmă. Ceea ce este interesant nu este visul în sine, ci felul cum se sfârşeşte… Sunt convins că nu sunt singurul care a avut un astfel de vis. Cel puţin la mine nu e prima dată…
Alerg printr-un ţinut deluros. Vremea e senină, soarele arde puternic. Cobor şi urc dealuri în fugă, fără să obosesc. În dreapta mea văd un ochi de apă limpede. Mă arunc în ea, dar este de adâncime mică, aşa că nu fac decât să rămân întins pe burtă bălăcindu-mă. Apa nu e rece şi îmi prelungesc şederea. Scufundat în apă cu ochii deschişi, încerc să desluşesc amănuntele din nisipul de pe fundul apei. Văd răcuşori mici, mici de tot, văd melci la fel de mici, încerc să tulbur nisipul cu mâna, dar nu reuşesc. Mă scol din apa cea frumoasă şi văd lângă mine cabana. E cabana unde locuim noi în această perioadă. Cabana este aşezată pe o culme în mijlocul unei pădurici. Intru fără să fiu ud pe haine şi mă găsesc între colegii de la serviciu. Ieşim cu toţii şi începem să alergăm. Vreau să îi duc la lacul descoperit de mine, dar nu îl mai găsesc. Rătăcim ore în şir alergând fără să obosim şi suntem în sala de mese. Toţi râdem şi suntem veseli. O colegă vine să ne anunţe că e ora mesei. Mâncăm în sala de marmură a palatului. Este o construcţie foarte bine întreţinută care nu e accesibilă decât unui număr restrâns de oameni. La masă se spun bancuri, colegii se scoală de la masă ca să-şi aducă câte ceva de prin camerele unde sunt cazaţi, alţii umblă printre comeseni discutând diverse lucruri. Stau tăcut şi urmăresc arcadele şi picturile murale. Ne prinde seara şi ieşim alergând cu torţe în mână în căutarea lacului cel minunat. Nu îl găsim, aşa că intrăm la loc în cabană discutând aprins. Stăm pe scaune într-o sală mare şi povestim impresiile zilei. Toţi avem telefoanele închise ca să nu ne deranjăm. Acesta a fost consemnul de când am descoperit că suntem colegi. Numai un coleg nu are telefonul închis. Şi telefonul LUI începe să sune tocmai când era mai linişte în sală, iar noi eram mai atenţi. Toţi ne uităm spre el cu reproş, dar colegul nu face nici un gest ca să-l ia de pe masă şi să răspundă. Nervos că sunt întrerupt din discuţie, întind mâna ca să-l apuc şi să îl opresc, dar mă trezesc. Pe noptieră, lângă capul meu este telefonul MEU care sună deşteptarea.
Acesta a fost visul. Ei, acum aţi prins ideea? Las la o parte faptul că derularea imaginilor povestite mai sus a ţinut o bună perioadă de timp, cel puţin în vis. Ceea ce e interesant este cum de a ştiut creierul meu să genereze un vis al cărui sfârşit să fie un eveniment REAL şi VIITOR? Altfel spus, socotind că visul a avut loc ÎNAINTEA sunetului telefonului real (din moment ce se TERMINĂ cu acest sunet), cum de a ştiut să genereze un vis a cărei acţiune de sfârşit (sunetul telefonului din vis) să fie tocmai sunetul REAL al telefonului REAL? Cum de a ştiut creierul meu adormit că telefonul real va suna exact în momentul când va suna telefonul din vis astfel încât să construiască un vis care să conducă la un final suprapus peste realitate? Oricum întorc problema, este ciudată în toate cazurile apariţia acestui moment de viitor, această anticipare a lui.
Mai jos am desenat o mică diagramă privind succesiunea reală a evenimentelor pe o axă a timpului.

                                                     Momentul când

        Începutul                        începe să sune telefonul       Sfârşitul

          visului                                         în vis                   visului

---------|---------------------------------|-------------------|----

                                                    Momentul când            Trezirea

                                               începe să sune telefonul

                                                        în realitate

Să auzim de bine!

Convorbirile telefonice cu operatorii GSM înregistrate la 411

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E mare grădina lui Dumnezeu, iar mai jos aveţi câteva din roadele culese... Puteţi fi siguri că sunt autentice pentru că, cel puţin la unele asemănătoare am asistat personal.
Iată câteva exemple:
1.Operator: - Ce tip de telefon aveţi?
Client: - Mobil!
2. Client: - Nu mai vreau factura detaliată, vreau en-gross...
3. Client: - Doamnă, mă tot suna unu' Missed Calls, cine e dom'ne ăsta?
4. Client: - Am încercat să-mi apelez numărul azi şi îmi spune că mi s-au restructurat apelurile (după verificare):
Operator: - Telefonul dvs. este blocat pentru că aţi cerut acest lucru, fiind furat.
Client: - Asta ştiu, dar de ce nu pot să mai sun?
5. Operator: Nu vă aud! Vă rog îndreptaţi-vă către o fereastră!
Client: - Unde să mă mai duc, dom'le? Sun din Costeşti şi sunt pe acoperişul casei!
6. Operator: - Ce aparat utilizaţi?
Client: - Un Mitibusi... a încercat să se corecteze (dealer-ii se prăpădeau de râs în magazin)... Mitibusu adică...!
7. Clientul avea telefonul blocat, operatorul dictează formula de deblocare pentru Motorola apoi...
Operator: - Vă rog să tastaţi acum codul pe telefon ca să mă asigur că se deblochează.
Clinet: formează codul dar operatorul auzea în cască cum îl forma.
Operator: - D-voastră de pe ce telefon vorbiţi?
Client: - De pe fix.
Operator: - Şi pe ce telefon tastaţi codul puk?
Client: - Păi, pe fix, nu?...
8. Clienta: - Doamnă! Dacă vorbesc la telefon din cadă mă curentez?
9. Client: - Am făcut şi eu abonament şi îmi apar doar numerele de la poliţie, salvare etc... Numerele prietenilor mei când apar în agendă?
10. Operator: - Telefonul este dual band?
Clienta: - Da, este portocaliu cu galben!
11.Client: - Aş dori să reziliez şi eu contractul.
Operator: - Şi care ar fi motivul rezilierii?
Client: - Ieri mi-am pus telefonul la încărcat şi după o oră a explodat!
12. Client: Domnule am cumpărat şi eu un telefon din Grecia şi-mi cere codul de telefon. Îmi puteţi da şi mie codul să sparg telefonul?
13.Client: - Mai vreau şi eu PUK-ul odată!
Operator: - Ce s-a întâmplat?
Client: - L-am scris pe nisip, dar a trecut un drac de copil şi l-a şters.
Operator: - Păi, şi acum se poate întâmpla.
Client: - Nu, că acum am întărit cu apă şi am bătătorit locul cu lopăţica lu' fiică-mea.
13. Operator: - Deci, pentru anularea redirecţionărilor, trebuie să mergeţi în meniul Configurare apeluri!
Tăcere...
Operator: - Aţi înţeles?
Client: - Da, deci mă duc înapoi de unde l-am luat, acolo în Tineretului.
14. Client: Dacă folosesc calculatorul din telefon, mă costă ceva?
15. Client: - Nu ştiu ce se-ntâmplă, nu mai pot trimite mesaje, iar de azi-noapte îmi vine încontinuu acelaşi mesaj...
Operator: - Şi care e textul mesajului?
Client: - Noapte bună, Neluţu...
16. Client: - Nu mă descurc cu telefonul, am avut o copilărie nefericită...!
17. După cam 15 minute de discuţii cu un client, se aude cineva bătând într-o uşă care apoi se deschide, la care clientul ţipă panicat "Ocupat! Ocupat!".
18. Clienta: - D-nă, eu fusei dusă p'afară şi apăru un plic pă telefon. Da' nu umblă nimeni la el.
19. Client: - Noi am mai sunat la dumneavoastră şi ne-aţi dat o formulă cu steluţe. Am căutat-o, acuma am pus steluţele şi nu dispare d-na, nu dispare plicu'!
Operator: - Înseamnă că aţi primit un mesaj.
Client: - Da’ nu umblă nime la el niciodată.
20. Operator: - Ce aparat este?
Client: - Gesem, d-nă.
21. Client: - Domnişoară... vreţi neapărat să fac proces cu nevastă-mea ! Mă sună şi voi o cuplaţi cu amanta mea? S-au certat astea două... scandal... acum plâng amândouă... Şi ăia micii.. Îmi distrugeţi familia!
22. Client: - Dom’şoară Anca, dumneavoastră v-ar conveni să vă suiţi pe casă să vorbiţi la telefon? Ca în armată, ies la -10 grade afară, îmi iau ceva pe mine şi fugi pe casă să răspunzi la telefon. Odată s-a rupt scara, îmi reparaţi dvs. telefonul dacă îmi scapă?
23. Client: - Dom'le, eu am scurtcircuitat cartela!
Operator: - Cum anume, puteţi să fiţi mai explicit?
Client: - Păi,... de 3 ori PIN, dup-aia PUK de nu-ştiu-câte ori... şi poc!
24. Clientă: - Dom'le, eu vă fac scandal! Şi vouă şi lui! Îl sun pe bărbatul meu şi-mi răspunde una cu nu ştiu ce limbi străine... Ce treabă are el cu aia... cu limbile?
25. Client: - Şi este cineva acuma pe Chat? Dacă intru şi nu e nimeni, ce fac? Stau aşa, ca Bulă, singur acolo?
26. Client: - Ştii ce am făcut când a scăzut semnalul? L-am scuturat, că eram nervos şi şi-a revenit imediat...
27. Operator: - Ce valoare are factura dumneavoastră?
Client: - Nu ştiu, de-aia am sunat la dumneavoastră! Când ştiu că e gratuit apelul, mi-e lene să mai deschid plicul.
28. Clienta: - Dacă sun şi eu de aici până în Italia, îmi spuneţi şi mie cu cât sunt compostată?
29. Client: - De ce ne daţi tarifele în cenţi dacă abonamentul e în dolari?!
30. Era vorba de formula de deblocare a PIN2. Nu reuşise să-l deblocheze.
Operator: - ...Şi, spuneţi-mi, vă rog, din ce poziţie aţi introdus această formulă?
Client: - Păi,... din poziţia normală a omului, din picioare.
31. Client: - Doamnă, am un mesaj pe telefon, mi-a apărut o "faţă", adică un cap pătrat cu un ochi şi un nas. Ce fac acum cu faţa?
32. Clienta: - ...Don'şoară, io am scos cartela din telefon şi am pus-o pe masă... şi am pus ibricu' fierbinte pe ea şi s-a topit... acu' ce fac...?
33. Operator: - Cu cine am plăcerea...
Client: - Nu am nicio preferinţă!
34. Operator: - Când plătiţi cel mai urgent?
Client: - Păi, nu ştiu, că deja mi-au tăiat curentul şi cablul acasă! Tăiaţi-mă şi dumneavoastră, că oricum mi-ar sta rău să vorbesc pe întuneric!
35. Operator: - Desigur, îmi puteţi spune ce tip de telefon utilizaţi? (încercare eşuată)
Operator: - V-aş ruga să-mi descrieţi telefonul dv.
Client: - Da, are trei taste supuse una peste alta în formă de piramidă!
36. Client: - Un prieten de-al meu a păţit un necaz: a umblat cineva cu mobilarul lui şi l-a blocat. Acum cere Puk... şi altceva nu vrea şi pace. Cine-i dom'ne puk ăsta? Şi ce vrea de la noi?
37. Client: - Doamnă, la un mesaj primele 3 cuvinte sunt gratuite?!?
38. Clienta: - Domnule dragă, am tastat şi eu codul pin şi mi-o zis "codul pin erodat".
39. Client: - Am şi eu o problemă cu încărcarea...
Operator: - Adică?
Client: - Mi-a căzut celularul din cartelă...
40. Client: - Credeţi că este o problemă de reţea? Dintr-o dată mi-a scăzut frecvenţa radio, deci toate căsuţele de pe telefon mi s-au golit, iar apoi mi-a apărut pe telefon "Căutare...", adică mă caută cineva. Cine credeţi că m-a căutat?
41. Client: - Dacă trimit un sms pot să scriu şi prostii?!
42.Client: - D'şoară!? Cum m-auziţi?
Operator: - Foarte bine!
Client: - Păi da, că sunt în canal şi am vrut să ştiu cum s-aude!
43. Operator: - Ce tip de Motorola este?
Client: - Dn-a nu ştiu, dar este grăsunel şi cu marginile rotunjite...
44. Client: - Fiţi amabil, cum pot afla numărul de telefon al cartelei de pe care vă sun?
Operator: Când aţi cumpărat-o nu vi s-a spus numărul?
Client: - Păi... să fiu sincer, o am de la un băiat care a furat-o de la cineva şi... eu am furat-o de la el!
45. Client: - D-ră, spuneţi-mi şi mie, tot văd pe telefon "Contactaţi operatorul de reţea..... Cine este, daţi-mi şi mie numărul lui de telefon să-l sun şi să văd ce vrea de la mine?..."
46. Client: - Da' de ce îmi vine factura?
Operator: (blocat total) Păi,... serviciile noastre (bla-bla)
Client: - Da' io ce fac cu ea că de vreo lună a venit?
Operator: - Păi, recomandarea mea este să o plătiţi
Client: - Da' de ce să o plătesc?... Şi dacă n-o plătesc? Nu vreau dom'ne s-o plătesc. Asta-i bună! Nu vreau şi gata!
47. Operator: - Spuneţi-mi, vă rog, când aţi făcut ultima încărcare a cartelei dvs.?
Client: - Ieri seară. Am ţinut-o vreo 4 ore la încărcat.
48. Client: - Mi-apare şi mie o scrisoare pe ecran... spuneţi-mi cum pot să intru în contact cu ea..?
49. Client:- Am şi eu telefonul blocat...
Operator: - Ce vă scrie acum pe telefon?
Client: - "etern cod PUK! (după ce tastează PUK):
Operator: - Ce vă apare pe telefon?
Client: - etern nev PIN!...
50. Client: - Ce se întâmplă, domnule, că de 3 luni de zile nu mai primesc factura?
Operator: - Păi, haideţi să verificăm dacă adresa de facturare este cea corectă (şi era)...
Operator: - Aveţi probleme în primirea corespondenţei?
Client: - Păi, ce probleme să am că aici, în scara blocului nostru, numai vecinul de la 2 are cutie, restul sunt demolate!
51. Client: - Aş dori să-mi activez serviciul de ocolire de identitate...
52. Client: - Am sunat să vă rog să-mi blocaţi cartela pentru că mi-a fost răpit telefonul!
53. Client:- Ia ziceţi, serviciul ăsta, Cost Control, pe cine controlează, de fapt? Pe noi sau pe dumneavoastră?
54. Client: - Bună seara, vreau să dau şi eu un telefon pe ascuns!
Operator: - Ce tip de telefon folosiţi?
Client: - Nu ştiu, că e întuneric în casă.
55. Client: - Vă rog să mă ajutaţi cu ridicarea restricţiei pentru o zi.
Operator: - Nu se poate ridica restricţia de pe abonament la fel cum un mort nu poate fi dus la spital...
Să auzim de bine!

"D" de la Apple

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lucrez. În încăpere nu se aude nici măcar musca. Doar fâşâitul liniştitor al aerului condiţionat. Un perete din dulapuri mă desparte de colegii altui departament. Nici de la ei nu se aud sunete deosebite, exceptând strănuturile ocazionale şi sunetul tastelor apăsate discret, pentru a nu deranja.
Urmăresc caracterele apărute pe ecranul monitorului cu cea mai mare atenţie în timp ce degetele îmi zburdă pe tastatură. Sunt încordat şi atent la maximum. Nu pentru că nu vreau să nu greşesc, ci pentru că altfel aş adormi. Am vizionat azi noapte două filme şi deja un ochi mi s-a închis. Mă gândesc cu groază la cât mai am de scris şi tot ce îmi doresc este să nu sforăi în caz că adorm.
Aud alături un telefon sunând. Se pare că e un moment de înviorare pentru toată lumea. Vocea baritonală a colegului meu răsună cu un „Alouu” puternic. Se pare că vorbeşte cu un străin de limba română. Semnalul e foarte prost şi ambii fac eforturi deosebite ca să se audă unul pe celălalt. După zece minute de conversaţie absurdă, celălalt se dă bătut şi închide. Hârtiile de pe biroul meu fâlfâie uşor din cauza oftatului de dincolo de dulapuri emis de colegul scăpat de chin.
Continuăm să lucrăm cu mai mult spor scoşi din toropeală de discuţia recent încheiată. Dar iată, telefonul sună din nou. Nevinovat, colegul meu ridică receptorul şi răspunde. Este acelaşi personaj. Cu aceleaşi probleme de ORL. Adică, nici nu vorbeşte bine, nici nu aude bine. Colegul îşi reia explicaţiile după ce bagă pe furiş două pastile de Rudotel în gură. Aceeaşi durată, acelaşi rezultat. Adică, nimeni nu a înţeles nimic.
Ne reluăm activităţile ceva mai alerţi. El, enervat de lipsa comunicării, eu enervat de strigătele lui în receptor. Dar iată, iarăşi sună telefonul. De data asta este cel de pe masa unei colege aflată în birou cu mine. Îmi ridic ochii şi îi fac semn că pun pariu că e acelaşi personaj. Câştig pariul din prima. Străinul se chinuie să-i explice problema, colega se chinuie să-i explice că nu înţelege nimic. Din priviri ne înţelegem că e nevoie de măsuri extreme. Aşa că mă ridic, dau colţul după dulap şi îl chem la datorie pe primul coleg.
Lupta iar începe, ca să-l citez pe marele Bolintineanu. Colegul încearcă din răsputeri să îi explice vorbind pe litere că nu aude nimic. Străinul de la capătul celălalt al firului se pare că nici aşa nu pricepe mare lucru. O idee îl fulgeră pe colegul meu şi începe să-i explice, vorbind tot pe litere că ar fi bine ca respectivul să-şi aştearnă problema în cuprinsul unui e-mail. Victorie, victorie, victorie! De trei ori victorie. Celălalt a înţeles ideea şi tot ce rămâne de făcut este ca să noteze adresa de e-mail. Aparent, un lucru banal de simplu în condiţiile în care vorbeşti cu o persoană care înţelege ceva. Dar dacă nu înţelege?
Începe iar explicarea literă cu literă a adresei de e-mail. Fără rezultat, aşa că este nevoit să recurgă la denumirea literelor în asociaţie cu o noţiune. “M” de la „Mama”, „A” de la „Ana” etc. După cinci minute de discuţie, a reuşit să-i transmită prima literă a numelui contului. Alte cinci minute sunt necesare pentru recepţionarea celei de a doua litere. A treia literă este un nenorocit de „d”. La un moment dat, îl aud pe colegul meu ripostând cu ochii scoşi din cap:
- Nooo, nooo! Cum adică “d” de la „apple”?
The rest is silence, cum obişnuia să spună marele Will.
Să auzim de bine!

Telefonul scurt!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mulţi dintre cititorii acestui blog îşi imaginează în mod simplist că femeile sunt mai vorbăreţe la telefon. Din chiar formularea mea (mulţi) puteţi remarca cu uşurinţă că mă adresez sexului numit, în mod curent şi nejustificat în anumite cazuri, tare...
Ei bine, vă spun cu toată convingerea mea de om cu armata făcută la infanterie că situaţia nu este chiar aşa. Ce s-o mai lungesc, nu este deloc aşa. Zilele trecute, mai precis nopţile trecute, am avut lângă mine un exemplar în viu care a vorbit la telefon de la un capăt la celălalt al tramvaiului 41, pe toată durata cursei. „A vorbit” e o sintagmă folosită în mod uzual, pentru că nimicurile şi lucrurile fără sens pe care le-a spus cu greu pot fi numite „vorbit”. Ce este interesant din punct de vedere sociologic este convingerea bărbaţilor că lucrurile nu stau aşa, ba chiar noi, partea masculină a populaţiei ne lăudăm cu scurtimea convorbirilor. Nu mă credeţi?
Funcţia pe care o am în cadrul firmei mă face să fiu subordonat direct directorului general, eu având în subordinea mea tot ce ţine de logistica firmei (aprovizionare, depozit, transport etc). Evident că activitatea se desfăşoară pe baza unor contracte încheiate cu diverşi furnizori de produse sau servicii sau cu beneficiarii. Contracte a căror încheiere, urmărire şi finalizare îmi revin. Azi trebuie să merg la un furnizor pentru semnarea unui contract în care am introdus câteva clauze care, de departe, par destul de greu de suportat de potenţialul furnizor, ceea ce prognozează o întâlnire destul de încordată.
Îmi informez colegii şi plec la luptă. Mă întorc după trei ore victorios. Îmi pun mapa pe birou, mă aşez şi îmi sun directorul general:
- Bebe? Sunt eu. Am venit de la întâlnire.
- Da? Bine. Spun-mi ce ai făcut. Dar scurt, cât mai scurt că sunt foarte ocupat.
Mă gândesc instantaneu la cel mai scurt şi mai explicit răspuns posibil şi îi răspund:
- Bine. Pe scurt, au semnat contractul în versiunea noastră.
- Da? Când ai fost? Dar pe scurt, cât mai scurt!
- Azi dimineaţă.
- Aha. La ce oră? Scurt, scurt că nu am timp!
Mă gândesc că discuţia s-a prelungit deja în mod idiot, dar continui:
- La nouă.
- Ai plecat de aici? Hai, repede că nu am timp.
Îi dau cel mai scurt răspuns posibil, făcându-mi cruce în acelaşi timp pentru că gândesc de rău despre directorul meu:
- Da.
Îmi fac socoteala sumară şi inutilă că, până la acest moment, deja a vorbit mai mult ca mine.
- Aha! Ai fost cu maşina ta? Pe scurt, cât mai scurt, te rog!
Mă gândesc la un răspuns mai scurt decât „da”. Îmi amintesc de cunoscută onomatopee:
- Îhî.
- Nu ai întârziat, nu? Hai, mai repede!
La această întrebare, răspunsul cel mai scurt nu e decât unul:
- Nţ.
- Cine a participat la şedinţă? Dar să nu mă ţii!
- Ionescu, Popescu şi Ştefănescu.
Este enumerarea cea mai scurtă pe care am găsit-o, cu toată durerea de cap care m-a apucat de nervi.
- Zău? Şi nu au zis nimic? Nu au făcut nicio obiecţie? Pe scurt, pe scurt!
Sunt prins în corzi. Cum pot descrie cât mai scurt obiecţiile lor care au durat mai bine de o oră?
- Ba da.
- Aha! Pe scurt, te rog pe scurt, care a fost răspunsul tău?
- I-am convins să semneze.
Cum oare aş putea spune mai pe scurt că după o oră de târguieli şi contraziceri, cealaltă parte a semnat cum am vrut noi?
Unul din colegi, văzând culoarea pe care a căpătat-o faţa mea îmi aduce discret o cană cu apă. Nu o pot bea pentru că tipul a greşit robinetele şi apa e clocotită. Continui:
- Dar ţi-am spus de la începutul discuţiei rezultatul...
- Da, am înţeles. Spune-mi pe scurt, cât mai scurt că nu pot vorbi mult, cu ce dată intră în vigoare?
Mă prinde iar la înghesuială. Din moment ce au semnat cu condiţiile noastre, ce rost mai are întrebarea?
- Cu întâi, aşa cum am stabilit noi doi...
- Măi, te rog frumos, pe scurt, nu am timp şi tu nu ştii să fii concis, avem şi noi un exemplar cu semnătura lor?
Se pare că omul mă testează. Îi răspund în timp ce mestec nervos un Rudotel:
- Bebe, te rog să mă urmăreşti un moment. Am plecat de aici, azi dimineaţă la ora nouă cu maşina mea. Am mers cu 50 km/oră şi am găsit loc chiar în parcarea lor. Eu am participat singur la discuţia purtată în sala lor de protocol. Nu au fotolii, doar scaune şi o masă maro. Sala e la etajul unu şi e orientată spre curte. Liftul nu le merge. Ei au fost trei, directorul general, directorul comercial şi contabilul şef, aşa cum le-am cerut. Contabilul şef avea pantalonii descusuţi la buzunarul drept. Au făcut obiecţii legate de termenele şi condiţiile de plată, de termenele de livrare şi cantităţi şi privind cuantumul penalităţilor de neexecutare. Le-am ţinut piept la toate şi au semnat contractul în versiunea noastră. Directorul comercial a plecat înainte de terminarea discuţiilor pentru că l-a sunat soţia că i-a rămas pisica captivă într-un burlan. M-au tratat cu o cafea şi două pahare de apă minerală “Izvorul minunilor”. Secretara lor e bătrănă, poartă coc şi are un neg pe ceafă. Am verificat exemplarul nostru de contract şi e semnat şi ştampilat. Cerneala e de culoare albastră. Are şase file, dacă cumva ai uitat. L-am pus într-un “ciorăpel” din plastic galben şi e la mine pe birou. Îi voi face câte o copie pentru fiecare departament şi voi începe executarea contractului.
Gură îmi este uscată, creierii secătuiţi, iar receptorul telefonului frige. Ca prin vis, îi aud răspunsul:
- Ei vezi? Aşa trebuia de la bun început! Ţi-am spus că tu vorbeşti mult şi nu eşti concis. Gata, hai că m-ai ţinut la telefon şi eu am atâta treabă!
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Să continuăm cu alte nerozii, că mai sunt destule. Iată, este vorba de şablonul numărului de telefon. Haida de, vor zice scepticii, ce şablon poate fi acesta? Este. Pentru că, deşi am ajuns la o vârstă, nu am reuşit să văd decât un singur film american (subliniez, unul singur) în care numărul de telefon începea altfel decât cu 555. Ei, acum v-aţi prins? Ori de câte ori e cazul să fie pomenit un număr de telefon, acesta începe invariabil cu 555. Deşi, scriind aceste rânduri, îmi vine ideea că acesta ar putea fi prefixul centralei telefonice a studiourilor de filmare. De unde li se dă legătura în teritoriu...

Urmează unul din cele mai populare şabloane tâmpite. Sau unul din cele mai tâmpite şabloane populare. Este cel al băutului berii. Acest şablon face parte din categoria “să nu faceţi aşa ceva acasă”. El (sau ea, nu are importanţă pentru că toţi se comportă la fel) stau la masă sau la bar sau lângă frigider sau unde mama naibii vor. Cu o mână ţine sticla de bere, cu cealaltă o desface, după care se petrece minunea: duce sticla la gură şi bea fără să dea capul pe spate! Da, aţi citit bine, fără să dea capul pe spate. Eroul filmelor americane nu mişcă absolut de loc capul atunci când bea bere. Sau dacă îl mişcă, îl mişcă în jos. Mişcă doar sticla, ridicând-o de fund. Să recapitulăm: capul stă drept şi nemişcat, gura sticlei stă lipită de buze, iar eroul ridică uşor sticla de fund şi bea aproximativ 12 mililitri de bere. Personal, am încercat aşa ceva la o petrecere sau, cum i se spune prin Teleorman, la un party. Tot ce am reuşit a fost să mă ud tot de bere şi să-mi alertez prietenii care nu au ştiut cum să cheme mai repede un taxi ca să mă ducă acasă, zicând că am băut destul şi ar trebui să mă odihnesc puţin.

Să auzim de bine!