Comisionul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cred că e momentul să vă mai povestesc una din întâmplările prin care am trecut cu prietenii mei. Este o întâmplare care a zguduit din temelii ceea ce cunoştea omenirea până la acel moment despre corespondenţă şi comisioane.

Bunul meu prieten Mirciulică mă sună ca să-mi dea o veste bună: va pleca în detaşare la Cluj-Napoca, unde va sta aproximativ o lună. Vestea este bună cel puţin din două motive: mă va scuti de prezenţa lui o bună perioadă, iar acolo se va întâni cu Mihăiţă, prietenul nostru comun.

O întâlnire între Mirciulică şi Mihăiţă nu prezintă elemente demne de a fi reţinute sau povestite, afară de faptul că Mihăiţă s-a mutat la Cluj Napoca de vreo doi ani, iar eu tocmai îi cumpărasem câteva lucruri pe care mă rugase să i le trimit, între care şi ceva produse agro-alimentare cu un anumit grad de perisabilitate...

Aşa că, îl chem la raport pe numitul Mirciulică şi îi înmânez fişa de parcurs: ajuns la Cluj Napoca, după timpul minim necesar pentru acomodare, îl va suna pe Mihăiţă, se va întâlni cu el şi îi va da pachetul din partea mea. Din mişcările spasmodice de aprobare pe care le face cu capul, deduc că e lucid şi aude bine.

Blândul flăcău recepţionează mesajul meu din plin, ne întâlnim, îi dau pachetul şi, adio şi la gară! După cum vă spuneam, plecarea lui chiar îmi dă oarece sentimente de bucurie atât pentru liniştea pe care mi-o oferă pentru o lună, cât şi pentru faptul că îl voi putea ajuta pe bunul Mihăiţă.

Şi plecă, măre, viteazul Mirciulică, şi mergea zi de vară până-n seară peste şapte munţi şi şapte văi stricând şapte părechi de opinci. Erh, aici cred că v-aţi dat seama că am folosit câteva licenţe din basmele marelui Ispirescu...

A două zi primesc de la el un telefon de confirmare că a ajuns cu bine, că e sănătos (lucru de care mă face deseori să mă îndoiesc...) şi că mă va mai suna pe durata celor treizeci de zile cât va fi detaşat. Convins de luciditatea vorbelor lui, nu îl mai sun pe Mihăiţă ca să-l anunţ de trimiterea micului comision solicitat.

Timpul trece, leafa merge, eu rămân la toate rece şi îmi văd de treburile curente şi luna trece. Dar cu gândul la cei doi buni prieteni aflaţi acum atât de departe de inima mea (mă rog, şi de ficat şi de splină şi de toate celelalte organe...). Aşa că, pe când mai erau doar vreo câteva zile până la întorcerea lui Mirciulică, îndrăznesc să îl sun.

- Salve şi mii de bombe! Ce execuţi?

- Frate, îmi răspunde Mirciulică, sunt frânt de oboseală!

- De ce? tresar eu nervos la auzul veştii. Te-au muncit ăia rău?

- Aşi, nici vorbă, m-am umflat de câte cafele am băut în fiecare zi. Am luat două kile la greutate, îi aud vocea posacă.

- Şi asta îţi produce o stare atât de avansată de oboseală? continui eu cu o ironie pe care o consider fină.

- Nţ, nici vorbă. Sunt frânt că am umblat după cadoul pentru Mihăiţă.

- Ce Mihăiţă, ce cadou? mă revolt eu.

- Bre, da’ năuc mai eşti! Ai uitat că peste două zile e aniversarea lui? Şi mai zici că te numeşti prieten... îmi face el un reproş dureros.

- Ahhh, uitasem, aşa e! Măcar i-ai cumpărat ceva ca lumea?

- Sigur, nu ţi-am spus doar că am umblat toată ziua?

În acel moment, la auzul cuvântului cadou, în creierul meu se produce o scurtă conexiune: cadou, adică pachet, adică Mihăiţă. Motiv pentru care îl întreb:

- Auzi? Ia spune, ce a zis Mihăiţă de pachet? S-a bucurat?

- Pachet? Care pachet? A, ăla pe care mi l-ai dat acu' o lună? Nu ştiu, nu l-am sunat şi nu i l-am dat încă pentru că m-am gândit că dacă tot îi fac o surpriză şi merg la ziua lui mâine, să i-l dau atunci...

Să auzim de bine!

Nevasta prietenului meu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mirciulică este prietenul meu electronist. Precizarea este necesară pentru că am şi prieteni de alte profesiuni, inclusiv casnici. Deci, când zic prietenul meu electronist, imediat puteţi face legătura că e vorba de Mirciulică.
De un an Mirciulică e căsătorit. A fost vorba de o fostă colegă de facultate cu care se iubea în taină de ani buni. Sau răi, după cum vom vedea. Mirciulică nu excelează printr-un fizic impunător, dar de multe ori m-am întrebat cum de încape un suflet atât de mare într-un trup atât de mic. Politicos şi milos, nu l-am pomenit să omoare o muscă. Om săritor, bun prieten, bun coleg, a răbdat bărbăteşte multe bătăi de la tatăl lui din cauza găştii noastre pentru că îi hingheream maşina. Mă rog, acesta era apelativul folosit de tatăl lui. În mod comun, i se putea spune şi i se şi spunea rablă.
Nunta a fost cu un oarecare fast dar noi, prietenii lui de nădejde nu am lipsit. Am petrecut, ne-am distrat, am dansat alături de ei şi de alţi colegi şi colege. De la fericitul eveniment a trecut ceva timp.
În urmă cu o săptămână i-am dat comandă să-mi construiască o orgă de lumini. Nu l-am grăbit pentru că este o simplă toană de-a mea, aşa că am rămas plăcut surprins când mi-a dat telefon după doar o săptămână ca să-mi spună că e gata. Ca să intru în posesia râvnitului obiect am două posibilităţi: să mă duc la el acasă şi să o iau sau să mi-o aducă el acasă. Am preferat prima variantă pentru că nu îmi place să spăl vase. Iar mama lui stătuse suficienţi ani cu el acasă pentru ca acum, să se simtă să pună şi el o bere pe masă, chiar dacă îi spusesem că va face un act de caritate pentru că nu am bani de dat. Altfel spus, alesesem calea exploatării nemiloase a omului de către om.
Pentru că nu ne-am văzut cam de mult, am preferat să ne întâlnim undeva, în oraş, urmând ca de acolo să mergem spre domiciliul lui conjugal. Drumul a decurs la modul cel mai plăcut, în discuţii şi mici bârfe colegiale. Iată că ajungem aproape de locuinţa lui, undeva pe Giurgiului. Intrăm în bloc şi ne îndreptăm spre uşa apartamentului pe care îl deţine. Mă retrag strategic pentru ca omul să-şi poată scoate cheile şi descuia uşa. Îl văd cum bagă cheile în uşă, o descuie, intră şi se opreşte în prag. Stau într-o expectativă neutră, aşteptând un îndemn din partea lui. După vreo două minute de stat în uşă, îl văd că se retrage, încuie uşa la loc şi scoate cheile. Fără să zică nimic iese din bloc. Mă iau după el tocmai bine ca să-l văd că se uită la eticheta cu adresa blocului.
- Da, aici este, îmi zice el cu o voce gâtuită.
- Ce frate? Ce să fie aici? zic eu intrigat de atitudinea lui.
- Vreau să zic, aici stau, nu?
Mă uit la el crucindu-mă. Era a nu ştiu câta oară când veneam la el şi aş fi putut ajunge şi cu ochii închişi.
- Sigur că aici, ce mama naibii!? îi răspund sigur de mine.
Intrăm iarăşi în bloc, ne apropiem de uşa apartamentului pe care îl ştiam atât de bine şi scoate cheile. Înainte de a le băga în broască se uită cu atenţie la eticheta de pe uşă.
- Da, îl aud murmurând, aici stau, asta e adresa.
Şi bagă cheile în broască. Cheile se potrivesc perfect, aşa că descuie uşa larg. Mă trag şi eu mai aproape de el şi mă uit prin uşa larg deschisă. Din holul intrării se poate vedea tot apartamentul. E gol. Gol complet. Luciu. Neted. Nici covoare, nici mobilă, nici lămpi măcar. Au rămas doar caloriferele şi tabloul de siguranţe.
Ulterior, după ce şi-a revenit, mi-a mărturisit că soţia lui fugise de acasă cu un fost coleg de facultate. Ca să nu plece cu mâna goală, luase cu ea tot ce îi căzuse înaintea ochilor.
Credeţi că asta e poanta povestirii? Aiurea! Vă înşelaţi. Poanta este că tipul cu care fugise e un beţiv notoriu care o bate până oboseşte în fiecare vineri pentru că, spune el, dacă nu ştie el de ce, ştie ea…
Să auzim de bine!

Clienţii lui Mirciulică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca orice fiu al unui tată iubitor, Mirciulică se bucură din plin de avantajele oferite de acest statut. Printre ele se numără şi permisiunea de a-i folosi maşina. În general, oamenii de pe stradă o numesc rablă de la prima vedere, dar el continuă cu obstinaţie s-o numească maşină. Justificarea lui e simplă:
 - Are talon? Are! Dacă era rablă nu avea talon sau scria în el rablă, nu autoturism.
Este deconcertantă justificarea lui, dar nu avem ce face, tot grupul nostru avem nevoie de ea şi o utilizăm. Dacă ar fi să facem o socoteală sinceră, grupul nostru a mers mai mulţi kilometri cu ea decât tatăl lui. Dar nu putem face această socoteală pentru că nu îi funcţionează kilometrajul.
Astăzi e vineri şi Mirciulică, suflet mare, vine cu o invitaţie:
- Burtone, trebuie să merg până la Câmpulung să-i fac un comision lui taică-meu. Mergi cu mine?
Câteodată, Mirciulică se lasă dus de un entuziasm tineresc, aşa că propunerea lui trebuie evaluată bine.
 - Mergem numai noi?
 - Îhî.
 - Plecăm azi?
 - Sâmbătă.
- Ne întoarcem tot sâmbătă?
 - Îhî.
 - Câmpulung Moldovenesc sau Câmpulung Muscel?
 - Muscel.
 - Sunt de cărat obiecte mai grele de 30 kg?
 - Nţ.
 - Există vreun pericol de incendiu sau emanaţii de gaze nocive?
 - Nţ.
 - Plecăm la 2 dimineaţa?
 - Aşi! Pe la 10, după ce ne sculăm.
 - Accept.
Rămânem înţeleşi ca, la ora 10 dimineaţă, Mirciulică să mă aştepte cu portiera deschisă la scara blocului unde locuiesc. Nu de alta, dar la ora aia încă sunt adormit şi îmi este frică să nu nimeresc greşit. Se face sâmbătă ora 10 dimineaţa şi Mirciulică e la post. Îi reproşez că nu are şapcă şi mănuşi, după care mă sui şi adorm instantaneu. Mă trezeşte nemilos aproape de autogara Militari:
 - Burtone, ia uite ce de autostopişti. Luăm şi noi unul?
 - Ce-ţi veni?
 - Frate, mai facem un bănuţ, că tata m-a pus să bag benzină din banii mei.
Motivul mi se pare suficient de puternic, aşa că îmi exprim consimţământul. Dar pun o condiţie:
 - Dacă face gălăgie şi mă trezeşte mai devreme de 11, îl dau jos.
Mirciulică acceptă şi, până să adorm din nou, îl văd cum se străduieşte să selecteze dintre cei mai spălaţi. Se decide asupra unei perechi. Un el şi o ea cu un aer distins, îmbrăcaţi curat, cu pantofii lustruiţi şi doar o gentuţă în mână. Cei doi salută politicos la urcarea în maşină şi iau loc pe bancheta din spate într-o linişte deplină. Îşi exprimă dorinţa să mergă până la Piteşti. Legănat şi liniştit adorm la loc şi mă trezesc taman la intrarea în Piteşti, când Mirciulică opreşte pentru ca cei doi să coboare. Spre surpriza totală a bietului Mirciulică, oamenii salută, coboară şi plecă fără să îi dea un leu. Mirciulică se uită la mine, eu la el, dar negăsind nimic interesant plecăm mai departe. Cu muzică, bancuri şi mici bârfe timpul a trecut repede şi am ajuns în Câmpulung. Cu abilitatea-i recunoscută, Mirciulică reuşeşte să găsească doar în două ore adresa într-un oraş cu doar şapte străzi. Trage la trotuar, opreşte motorul şi coboară ca să ia din portbagaj comisionul. Cobor şi eu, trântesc uşa şi, în timp ce o trânteam a doua oară, îl aud pe Mirciulică:
 - Mamăăă!
Mă uit şi văd că are o faţă descompusă. Ocolesc maşina şi mă apropii de el. Ajuns în dreptul uşii din spate, flăcăul îmi arată cu degetul bancheta. Capitonajul banchetei era tăiat de la un capăt la altul fâşii-fâşii aidoma unor tăiţei pe toată lăţimea.
Să auzim de bine!