Cei 200.000 de spanioli

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum vă povesteam în postările mele anterioare, mă feresc ca dracu’ de tămâie de calupurile publicitare de la televizor. Dar sper că nu aţi uitat, manifest aceeaşi reţinere şi faţă de ştirile din mass media românească. Ziare nu am mai cumpărat sau citit de ani de zile, reviste nu citesc decât dacă aştept la frizer, ştirile de pe Internet nu mă interesează pentru că sunt la fel de panicarde ca cele din ziare, iar în dispozitivele audio nu ascult decât muzică grecească.

Cu suficientă abilitate, reuşesc să mă feresc de ambele catastrofe: ştiri şi reclame sau reclame şi ştiri. Dar, aici apare problema abilităţii. Dacă nu sunt suficient de rapid sau nu am mâinile suficient de libere ca să butonez, dau de belea şi apuc să ascult o ştire sau o reclamă. Explicaţia e simplă: toţi analfabeţii, toţi neaveniţii au devenit crainici, corespondenţi sau mari specialişti în publicitate.

Aşa am păţit ieri seară. Ocupat cu tranşarea ingredientelor necesare unei salate ca lumea, nu apuc să butonez şi o ştire mă loveşte grav direct în plex. Crainica ne dădea de veste o situaţie cumplită existentă în Spania. Două sute de mii, spune crainica, 200.000 de spanioli sunt aruncaţi zilnic în stradă pentru neplata datoriilor către bănci. Uriaşă ştire, uriaşă cifră, uriaşă prostie ieşită pe gura crainicei! Păi, în ritmul acesta, în mai puţin de o jumătate de an, toată populaţia Spaniei va fi aruncată în stradă. Şi o întrebare apare de la sine: inclusiv cei care au dat credite?

Reuşesc să termin salata de preparat (şi vă informez că a ieşit excelentă), şi încerc să găsesc un post fără reclame, ca să pot avea o digestie liniştită. În grabă, telecomanda îmi scapă din mână şi sunt nevoit, pentru câteva momente, ca să ascult o nouă informaţie. De data aceata, este vorba de o transmisie din studiou, iar personajul principal este un medic oncolog dintr-un spital de provincie. Iar acest om, un medic devotat după vorba ce-o rosteşte, ne spune cu o revoltă şi o durere nemascate, că spitalul nu mai are mediacamente pentru suferinzii de cancer. Revolta şi durerea lui sunt cât se poate de justificate, dar nu despre asta vreau să vorbesc, deşi un asemenea subiect ar merita zile şi luni de discuţie. Nu vreau să mă amestec în controversa privind vina spitalelor, a guvernului sau a furnizorilor de medicamente. Ci despre altceva vreau să vorbesc.

Vreau să vorbesc despre meschinăria celor bogaţi. Vreau să vorbesc despre lipsa lor de inimă, lipsa lor de suflet. Vreau să vorbesc despre rapacitatea acestora, despre avariţia lor. Despre lăcomia lor fără seamăn şi fără sfârşit. Despre prostia mea de om obişnuit, care nu înţelege cum un om, care îşi permite ca să chetuiască un milion (1.000.000!) de euro pe o maşină, nu poate dona o mie de euro unui spital. Despre lăcomia fără de măsură a unui om care, poate cheltui zeci de mii de euro pe o poşetă, dar nu poate dona o sută de euro unui spital. Despre avariţia şi cupiditatea unor oameni care pot cheltui mii de euro într-o seară la discotecă, dar nu pot dona zece euro unui spital.

Despre asta aş vrea să vorbesc, eu şi voi toţi, care mă citiţi.

Să auzim de bine!

Două momente

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Primul moment-înainte de 1989

Cititorii mai atenţi ai blogului cred că au reţinut afirmaţia mea dintr-o postare anterioară precum cum că mama a fost profesoară. În această calitate, conform reglementărilor de atunci, îi revenea şi dirigenţia unei clase din şcoală. Iar ca diriginte avea o mulţime de obligaţii, printre care şi aceea de a face vizite la domiciliul elevilor a căror dirigintă era. Scopul vizitelor era acela de a verifica la faţa locului condiţiile de trai şi de învăţătură ale elevilor. Programul era astfel făcut încât ajungea să revadă un elev cam la trei luni odată. Asta a făcut ca să ajungă şi la domiciliul unui puradel ai cărui părinţi tocmai primiseră un apartament de trei camere (să nu uităm că acţiunea se petrece înainte de 1989). Ulterior vizitei şi-a notat în caietul de dirigintă că respectivul puradel locuieşte într-un apartament nou, dotat cu toate cele trebuincioase unui trai decent. Timpul a trecut şi, conform graficului, a trebuit să facă o nouă vizită. Dar cele trei luni trecute au însemnat mult pentru familia respectivului puradel. Uşile lipseau (inclusiv cea de la intrare) pentru că făcuseră focul cu ele pe nişte cărămizi în mijlocul sufrageriei, instalaţiile sanitare erau distruse sau lipsă. Casa arăta pur şi simplu vandalizată. Iar familia stătea pe jos în mijlocul sufrageriei şi trosnea seminţe aşa cum făcea din vremuri imemoriale etnia lui.

Al doilea moment-după 1989

Necazul unui prieten care şi-a lovit maşina mă face să iau legătura cu Pictorul, bunul meu prieten. Poate deja aţi dedus că porecla i se trage de la talentul deosebit pe care îl are în repararea şi vopsirea maşinilor. Până să apară prietenul cu necazul, ne întindem la o mică şuetă, ca doi oameni care nu s-au mai văzut de mult.

- Bine de tine cu hala aia pe frigul ăsta, îi spun cu gândul la clădirile pe care le închiriase pentru mica lui afacere.

- Bine pe dracu', îmi răspunde el botos. N-o mai am.

- Cum aşa, îl întreb eu curios. Nu mai ai hala aia? Dar atelierul?

- Nţ, mi le-a luat primăria. A trebuit să mă mut.

- Cum aşa? De ce?

- A dat toate apartamentele din clădirile din zona aia unor ţigani. Le-a dat case taman acolo.

- Păi, ce aveau ţiganii împroprietăriţi cu atelierul tău?

- Habar nu am, dar într-o săptămână mi-au furat tot ce aveam în atelier şi au vandalizat toate locuinţele primite. Acum nici eu nu mai am hală şi nici clădirile nu mai sunt locuibile. A trebuit să-mi găsesc alt loc…

Acum, după ce aţi citit rândurile de mai sus, voi vedeţi vreun element comun între cele două momente? Că eu văd…

Să auzim de bine!

Nevasta prietenului meu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mirciulică este prietenul meu electronist. Precizarea este necesară pentru că am şi prieteni de alte profesiuni, inclusiv casnici. Deci, când zic prietenul meu electronist, imediat puteţi face legătura că e vorba de Mirciulică.
De un an Mirciulică e căsătorit. A fost vorba de o fostă colegă de facultate cu care se iubea în taină de ani buni. Sau răi, după cum vom vedea. Mirciulică nu excelează printr-un fizic impunător, dar de multe ori m-am întrebat cum de încape un suflet atât de mare într-un trup atât de mic. Politicos şi milos, nu l-am pomenit să omoare o muscă. Om săritor, bun prieten, bun coleg, a răbdat bărbăteşte multe bătăi de la tatăl lui din cauza găştii noastre pentru că îi hingheream maşina. Mă rog, acesta era apelativul folosit de tatăl lui. În mod comun, i se putea spune şi i se şi spunea rablă.
Nunta a fost cu un oarecare fast dar noi, prietenii lui de nădejde nu am lipsit. Am petrecut, ne-am distrat, am dansat alături de ei şi de alţi colegi şi colege. De la fericitul eveniment a trecut ceva timp.
În urmă cu o săptămână i-am dat comandă să-mi construiască o orgă de lumini. Nu l-am grăbit pentru că este o simplă toană de-a mea, aşa că am rămas plăcut surprins când mi-a dat telefon după doar o săptămână ca să-mi spună că e gata. Ca să intru în posesia râvnitului obiect am două posibilităţi: să mă duc la el acasă şi să o iau sau să mi-o aducă el acasă. Am preferat prima variantă pentru că nu îmi place să spăl vase. Iar mama lui stătuse suficienţi ani cu el acasă pentru ca acum, să se simtă să pună şi el o bere pe masă, chiar dacă îi spusesem că va face un act de caritate pentru că nu am bani de dat. Altfel spus, alesesem calea exploatării nemiloase a omului de către om.
Pentru că nu ne-am văzut cam de mult, am preferat să ne întâlnim undeva, în oraş, urmând ca de acolo să mergem spre domiciliul lui conjugal. Drumul a decurs la modul cel mai plăcut, în discuţii şi mici bârfe colegiale. Iată că ajungem aproape de locuinţa lui, undeva pe Giurgiului. Intrăm în bloc şi ne îndreptăm spre uşa apartamentului pe care îl deţine. Mă retrag strategic pentru ca omul să-şi poată scoate cheile şi descuia uşa. Îl văd cum bagă cheile în uşă, o descuie, intră şi se opreşte în prag. Stau într-o expectativă neutră, aşteptând un îndemn din partea lui. După vreo două minute de stat în uşă, îl văd că se retrage, încuie uşa la loc şi scoate cheile. Fără să zică nimic iese din bloc. Mă iau după el tocmai bine ca să-l văd că se uită la eticheta cu adresa blocului.
- Da, aici este, îmi zice el cu o voce gâtuită.
- Ce frate? Ce să fie aici? zic eu intrigat de atitudinea lui.
- Vreau să zic, aici stau, nu?
Mă uit la el crucindu-mă. Era a nu ştiu câta oară când veneam la el şi aş fi putut ajunge şi cu ochii închişi.
- Sigur că aici, ce mama naibii!? îi răspund sigur de mine.
Intrăm iarăşi în bloc, ne apropiem de uşa apartamentului pe care îl ştiam atât de bine şi scoate cheile. Înainte de a le băga în broască se uită cu atenţie la eticheta de pe uşă.
- Da, îl aud murmurând, aici stau, asta e adresa.
Şi bagă cheile în broască. Cheile se potrivesc perfect, aşa că descuie uşa larg. Mă trag şi eu mai aproape de el şi mă uit prin uşa larg deschisă. Din holul intrării se poate vedea tot apartamentul. E gol. Gol complet. Luciu. Neted. Nici covoare, nici mobilă, nici lămpi măcar. Au rămas doar caloriferele şi tabloul de siguranţe.
Ulterior, după ce şi-a revenit, mi-a mărturisit că soţia lui fugise de acasă cu un fost coleg de facultate. Ca să nu plece cu mâna goală, luase cu ea tot ce îi căzuse înaintea ochilor.
Credeţi că asta e poanta povestirii? Aiurea! Vă înşelaţi. Poanta este că tipul cu care fugise e un beţiv notoriu care o bate până oboseşte în fiecare vineri pentru că, spune el, dacă nu ştie el de ce, ştie ea…
Să auzim de bine!

Întâmplări din iarnă (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Locuinţa copilăriei mele se află undeva, pe lângă un parc. O zonă excelentă pentru nişte copii care vor să colinde şi să alerge cât e ziulica de lungă. Ceea ce şi făceam, eu şi prietenii mei. Ca să respectăm adevărul, străzile erau mai puţin folosite de noi. Tipul caselor (joase şi cu acoperişuri netede) precum şi configuraţia lor ne făcea mai eficientă şi mai rapidă deplasarea pe acoperişuri, ca motanii. Nu era pom în care să nu ne fi căţărat şi nici gard peste care să nu fi sărit. Eram primii culegători ai puţinilor pomi fructiferi din zonă şi ultimii pe care înserarea îi băga în case. Nu făceam pozne grave, ireparabile, dar făceam toate poznele copilăriei. Genunchii ne erau plini de julituri şi nu era săptămână să nu venim acasă cu o buză spartă. Paralel cu strada noastră se afla o altă stradă care ne atrăgea în mod deosebit. Prima casă avea instalat un interfon! O maşinărie ciudată care, dacă apăsam un buton, făcea să se audă o voce de femeie tânără care întreba:
- Cine este acolo?
Evident că, după ce apăsam butonul, fugeam de ne sfârâiau călcâiele. Casa era doar cu parter şi presupuneam că locuieşte acolo doar o familie. Nu am reuşit niciodată să vedem cine este doamna, cum arată sau cum este îmbrăcată. Atâta doar ştiam: că are o voce tânără. Teama de a nu fi prinşi sau identificaţi şi pedepsiţi pentru faptele noastre ne făcea să ocolim casa în restul timpului. Anii au trecut.
Săptămânile trecute am avut ceva treabă la o instituţie din zonă. Ninsese, acum era frig, iar zăpada bătătorită făcea ca mersul pe trotuare să devină o acţiune riscantă. Terminasem treaba şi treceam pe strada copilăriei cu intenţia să traversez parcul pentru a ajunge la metrou când, văd o doamnă în vârstă în faţa mea. Merge cu mare grijă, târându-şi picioarele şi uitându-se speriată în toate părţile. În mâna dreaptă duce o sacoşă care flutură. Atât cât mă pricep la fizionomii, pot spune că vârsta ei depăşeşte 80 de ani. Admirând-o pentru curajul ei şi cu înţelegere pentru singurătatea bătrânilor, mă apropii şi îi spun:
- Sărut mâna! Vă deranjez?
Doamna mă fixează cu o privire atentă şi îmi zâmbeşte. Continui:
- Văd că vă este greu cu zăpada asta. Îmi permiteţi să vă ajut?
Doamna îmi zâmbeşte cu ochii şi mă prinde puternic de braţ. Merg încet şi mă simt foarte bine. Mă simt mândru, nu faţă de cei din jur, ci faţă de mine: este vorba de o doamnă în vârstă care mi-a acordat încrederea ei. Fac paşi mici şi atenţi urmărind-o tot timpul. O simt cum se crispează de câteva ori atunci când simte un loc mai alunecos. E îmbrăcată ponosit, hainele îi miros a naftalină şi ghetele îi sunt scâlciate. Mă întreb ce se va întâmpla cu mirosul meu de Gilette amestecat cu Nivea şi alte arome sofisticate atunci când voi avea vârsta ei. Nu simt niciun interes faţă de problemă. Singura mea grijă este doamna din dreapta mea. Ajungem la capătul străzii şi doamna îşi desprinde braţul. Mă gândesc că vrea să traverseze. Bănuind că nu locuieşte departe, o privesc atent şi o întreb:
- Nu vreţi să vă conduc până acasă?
Mă priveşte iarăşi zâmbind şi, fără o vorbă, mă prinde de braţ. Traversăm strada încet, cu paşi mici şi atenţi la denivelări. O simt cum trage de braţ uşor spre dreapta şi o urmez în continuare. Se opreşte, îşi desprinde braţul şi ridic ochii. Suntem în faţa intrării casei cu interfon! Uşa este vopsită cu aceeaşi culoare, iar interfonul este la locul lui. Doar butonul aşteaptă să fie apăsat. Doamna se pregăteşte să deschidă şi atunci îndrăznesc:
- Aici locuiţi?
Doamna se uită atent la mine şi aprobă din cap. Îndrăznesc să continui:
- De când locuiţi aici?
Pentru prima dată de la întâlnirea noastră, doamna îmi vorbeşte cu un glas deosebit de tânăr:
- De când mă ştiu.
Să auzim de bine!