Schimbarea care va să vie

Imagine preluată de pe semnal.eu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că, după Revoluţie, am făcut parte dintre tinerii entuziaşti care credeau în schimbare. Iar pe măsură ce situaţia politică se liniştea, eram tot mai convins că aceasta se va produce. Cum? îmi întrebam eu interlocutorii, faptul că îţi poţi deschide o firmă nu este o schimbare? Faptul că poţi pleca liber oriîncotro vrei nu este o schimbare? Faptul că poţi avea mai multe slujbe este şi asta o schimbare.

Dar eram naiv. Eram naiv pentru că nu vedeam decât suprafaţa lucrurilor, nu vedeam adevărata schimbare, cea din noi, cea care ar fi făcut diferenţa faţă de mentalitatea comunistă.

Aştept la ghişeul unei casierii RATB ca să-mi reîncarc abonamentul. În faţa mea se mai află două doamne, care stau la fel de disciplinate la rând. Nu am mare lucru de văzut în jurul meu, aşa că îmi concentrez atenţia asupra celor ce se întâmplă în faţa mea. Văd cum prima doamnă se îndoaie de mijloc, aplecându-se spre ferăstruica minusculă a ghişeului pentru a încerca o comunicare cu casiera. Imaginea mă oripilează şi, pentru că sunt un om activ, nu rezist ca să nu intervin:

- Doamnă, doamnă, vă rog nu vă aplecaţi!

Femeia se opreşte din acţiune şi se uită speriată la mine.

- Da, dumneavoastră, continui eu să mă adresez, de ce vă aplecaţi? De ce nu staţi dreaptă?

- Cum adică? mă întreabă femeia după câteva secunde de ezitare.

- Stimată doamnă, de ce credeţi că l-am împuşcat pe Ceauşescu? Ca să continuăm să stăm aplecaţi în faţa ghiseelor?

- Dar cum să vorbesc cu casiera? mi se adresează femeia continuând să nu înţeleagă sensul vorbelor mele.

- Dreaptă, doamnă, dreaptă! Staţi dreaptă, nu vă mai aplecaţi în faţa ghişeelor. Sunt plătiţi din banii dumneavoastră. Dacă nu aude, nu e vine dumneavoastră; să pună mâna să facă ghişee pentru oameni demni, nu pentru slugi.

Mă aflu în Edirne, fostul Adrianopol, pe drumul de întoarcere spre casă după o scurtă plimbare turistică în Turcia. Mai am în buzunar câteva lire turceşti mărunte şi mă opresc la o tonetă cu intenţia vădită de a le cheltui. Intru în tonetă numărându-mi banii în palmă şi ochesc un pachet de biscuiţi care mi se par mai atractivi. Dar este o diferenţă mică în minus între numerarul de lire pe care îl mai am şi preţul afişat, drept pentru care renunţ şi dau să bag banii în buzunar. Vânzătorul (care era şi patron) îmi vede gestul şi mă întreabă:

- Ce doriţi?

- Acel pachet de biscuiţi, îi răspund arătându-i pachetul, dar nu am bani suficienţi.

- Cât aveţi? continuă omul ca să mă chestioneze.

- Atât, îi arăt eu banii aflaţi în plama întinsă.

Omul face o estimare rapidă şi îmi spune:

- În regulă, e destul! Poftiţi pachetul de biscuiţi!

Mă gândesc că omul a dat dovadă de un spirit comercial demn de apreciat, aşa că decid să îl încurajez şi scot din portofel o bancnotă în euro, spunându-i:

- Nu mai am lire, dar aş vrea o cutie de bere din aceea de un euro.

- Sigur, vă dau cu plăcere, dar de ce nu cumpăraţi dumneavoastră patru cutii şi vă va costa doar 0,8 euro cutia?

Accept, plătesc şi plec gândindu-mă la ce înseamnă spirit comercial. Dar nu îmi trebuie mult ca să îmi dau seama că aici este vorba de cu totul altceva. Este vorba de sistem, de sistemul fiscal şi contabil care îi permite să poată vinde el, un simplu negustor la dugheană, ce produs vrea la ce preţ vrea fără ca să îi fie frică de încălcarea legii. Este vorba de sistemul din el care îl ajută ca să fie un negustor capabil.

Şi îmi continui drumul pe autostradă gândindu-mă că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, un negustor încă nu îşi poate permite asemenea negocieri pur şi simplu din cauza sistemului şi nu a prostiei lui, că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, continuăm ca să ne rupem mijlocul în faţa ghişeelor.

Să auzim de bine!