Centaurul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru,… şi tot aşa, reiau refrenul în gând. Este cadenţa pe care mi-am impus-o de la plecare. Aplecat pe coarnele ghidonului, dar fără să mă sprijin pe ele, urmăresc peisajul pe sub cozoroc. Nu am parcurs decât câţiva kilometri de când am plecat din Ţaga, din faţa casei bunicilor. Oh, ferma unde ne alergam copii fiind mi se pare pustie. Dumnezeule, câte s-au schimbat… Nici copii, nici lucrători, nimic. Mă simt şi eu un nimic aşa cum am plecat la acest drum, doar eu şi bicicleta, singuri în peisajul deluros care se derulează pe lângă umerii mei, cu patru sendvişuri în buzunarele bluzei şi un bidonaş cu apă.

Peisajul atât de cunoscut mi se derulează constant în lumina crepusculului într-o diversitate pe care o iubesc. Nu sunt dealuri şi nici văi dificile, aşa că îmi păstrez cadenţa fără să fie nevoie să recurg la schimbător. Parcurg cei optsprezece kilometri până în Gherla cuprins de cele mai calde amintiri legate de copilărie. Unu, doi, trei, patru,… păstrez în continuare ritmul şi mă îndrept spre Dej. Este prima dată când parcurg acest traseu pe bicicletă şi nimic nu se compară cu plăcerea trăită. Aerul care se îmi mângâie trupul, crengile care îmi ating fruntea, izvoarele de pe marginea drumului la care mă pot opri ca să-mi reîncarc bidonul, trilurile păsărilor, toate astea şi multele altele sunt de nedescris… Unu, doi, trei, patru,… simt cum cadenţa vrea să scadă, semn că drumul începe să urce. Picioarele îmi apasă pedalele ca nişte pistoane. Nu cunosc ce este transpiraţia decât atunci când mă opresc şi încetează curentul de aer care mă însoţeşte. După câteva minute de stat, bluza devine scorţoasă din cauza sărurilor cu care s-a îmbibat…

Au trecut şi cei şaisprezece kilometri care mă despărţeau de Dej, iar eu continui în cadenţa impusă. Am parcurs deja peste cincizeci de kilometri şi nu am făcut nicio oprire. Nu sunt obosit şi nici nu mă interesează. Tot ce îmi doresc este să merg cât mai mult, să mă contopesc cât mai mult cu natura, să intru cât mai adânc în aceste tărâmuri de vis… Văd cum încep să apară căciulile împădurite ale munţilor din jurul meu. Urcuşul devine ceva mai pronunţat şi sunt nevoit să scad o treaptă de viteză pentru a putea păstra cadenţa.

Bicicleta pe care rulez este a mea şi eu sunt al ei. Am dezmembrat-o complet după ce am cumpărat-o şi i-am nichelat fiecare piesă metalică, i-am uns fiecare bilă de rulment şi i-am reglat fiecare şurub. Tot eu am fost cel care a muncit câteva zile şi câteva nopţi la ea ca să-i scriu numele pe cadrul acum nichelat şi tot eu i-am desenat cu vopsea cercuri albe pe flancurile baieurilor. Are opt viteze, puţine faţă de ceea ce înseamnă o bicicletă profesională, dar îmi sunt de ajuns. Ea m-a purtat de numeroase ori la Giurgiu sau Olteniţa, la Snagov sau la Târgovişte. Odată ce am ieşit din casă cu cele unsprezece kilograme ale ei pe umăr, satisfacţia începe să crească progresiv. Urcatul în şa este preludiul. Urmează aşezatul şi reglajele, fixarea bidonului cu apă şi umplerea buzunarelor din spate ale bluzei cu sendvişuri. Apogeul este atins de fixarea picioarelor în ratrape. Odată strânse legăturile, unirea este deplină şi totală, ea devine o prelungirea a mea, iar nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi.

Unu, doi, trei, patru,… mă surprind vorbind cu glas tare bucuros că suntem un singur corp, că simt fiecare pietricică de pe drum. Mă aşez mai bine în şa şi îmi ridic bustul, lăsând ghidonul liber. Beau o înghiţitură scurtă de apă, care acum este clocită din cauza căldurii şi privesc mai atent peisajul. Munţii au forma unor căciuli ciobăneşti, iar din loc în loc, pe pantele lor, pot vedea mici gospodării. Dumnezeule milostiv, mă întreb, oare oamenii care locuiesc acolo cât sunt fericiţi atunci când deschid ferestrele dimineaţa? Câtă frumuseţe poate vedea un om într-o zi? Ce sentimente te pot încerca fiind stăpânul munţilor? Devin convins că în aceste locuri îşi au sorgintea cele mai multe basme şi mituri româneşti. Este imposibil, este inuman să nu rezonezi la frumuseţea care te năpădeşte de peste tot.

Unu, doi, trei, patru,… picioarele apasă şi ridică pedalele în mod mecanic. Îmi continui drumul ridicat de pe ghidon şi scot un chiot de fericire când îmi dau seama că am găsit definiţia potrivită pentru ceea ce simt acum: un centaur! Asta sunt, un centaur! Camioane sau autoturisme trec pe lângă mine vâjâind şi pufăind, unii claxonând, alţii nu, dar nu mă tem. Cine poate doborî un centaur? Mă aplec pe ghidon, îl apuc temeinic şi încep să apăs mai puternic în pedale. Drumul a devenit tot mai abrupt şi simt cadenţa modificată, dar nu vreau încă să mă ridic în şa. Schimb încă o treaptă inferioară, apoi încă una. Apăs în pedale şi trag de ghidon spre mine tot mai puternic. Simt cum cadrul cabrează uşor sub mine din cauza efortului. Da, exact aşa cabrează un centaur când atacă. Îşi încovoaie spinarea şi apleacă capul, fornăind furios pe nări. He he, ce ştiţi voi, şoferi de camioane mirosind a motorină? Depăşiţi un centaur şi credeţi că asta e totul? Eu nu am motor de o sută de cai putere şi nici anvelope superlate. Eu sunt un centaur şi centaurii nu se dau bătuţi. Ia coborâţi voi din scaunele voastre confortabile şi din aerul condiţionat… Ia să vă văd dacă puteţi să mă întreceţi cu picioarele voastre, cu muşchii voştri, cu picioarele voastre, cu voinţa voastră…

Unu, doi, trei, patru,… aproape că strig din cauza efortului. Urcuşul este tot mai abrupt şi nu mai am nicio treaptă de viteză inferioară la dispoziţie. Mă ridic în şa strângând puternic ghidonul. Urcuşul parcă nu se mai termină, dar nu vreau să opresc. Nu vreau, pur şi simplu. Unu, doi, trei, patru,… şoptesc printre dinţii încleştaţi. Şi minunea se produce. Văd în faţa mea cum panglica şoselei revine la orizontală. Continui să pedalez în forţă pentru a nu-mi bloca muşchii, uitându-mă în jurul meu. Am ajuns pe o culme de unde, din păcate, nu pot vedea urcuşul parcurs până acum. Dar pot admira din plin pădurile care încarcă munţii din jurul meu.

Munţi, peste tot munţi, oriunde mă uit, munţi. Munţi şi păduri. Simt curăţenia aerului şi mă scald în lumina unui cer neasemuit de albastru şi de curat. Schimb urgent câteva trepte de viteză pentru a-mi păstra cadenţa şi încep coborârea. Fără să simt, bicicleta ajunge la o viteză impresionantă. Primele curbe au fost mai largi, dar cele pe care le văd desfăşurându-se sub mine mă determină să fiu prudent. În faţa ochilor îmi apare imaginea lui Florin, prietenul care a avut ghinionul să i se rupă furca la o coborâre cu şaizeci de kilometri la oră. Căruciorul cu care se mişcă acum dintr-un loc în altul are roţile bicicletei care l-a nenorocit… Strâng uşor frânele mele cu tracţiune bilaterală, reglate şi curăţate de mâna mea înaintea plecării. Viteza se reduce simţitor şi mă întreb dacă are rost atâta grabă. Şi dacă voi întârzia, ce o să fie? Mare pagubă…

Nu simt nevoia unei opriri, dar izvorul pe care îl văd că apare la marginea drumului mă ispiteşte. Frânez brutal şi ies de pe şosea. Cu mişcări rigide reuşesc să-mi desfac o ratrapă, apoi pe a doua şi pot pune piciorul jos. Efortul pe care l-am făcut până acum îşi spune cuvântul şi mă face să mă mişc precum un robot cu bateria pe terminate. Golesc bidonul, îl umplu cu apă proaspătă, după care îmi rezerv puţin timp şi pentru mine. Mă spăl cu apa rece şi curată pe faţă, pe braţe şi pe picioare. Nu îmi pot uita jumătatea, drept pentru care scot o cârpă din gentuţa de scule şi încep să-i şterg cu grijă spiţele, apoi cadrul. În sfârşit, sunt mulţumit de rezultat, aşa că mă ridic iar în şa şi îmi reiau pedalatul.

Soarele s-a ridicat acum bine de tot pe cer şi căldura este tot mai puternică. Profit de o porţiune de şosea mai liniştită, las ghidonul şi înfulec la repezeală un sendviş, completat cu câteva înghiţituri de apă. Unu, doi, trei, patru,… îşi reiau picioarele cadenţa. Nu mă uit nici la kilometrajul montat pe butucul roţii din faţă şi nici la bornele de pe marginea şoselei. Voi şti că am ajuns atunci când voi ajunge. Am lăsat în urmă Salva, Năsăud, Rebrişoara, localităţi cu nume superbe pe care le repet în gând în timp ce rulez spre Ilva Mică.

Năsăud, tărâmul meu de basm şi frumuseţe mă cuprinde tot mai adânc. Soarele este sus pe cer, dar căldura lui s-a mai ostoit cu ajutorul cuşmelor de munţi. Gândurile îmi zboară la tot felul de amintiri, de situaţii pe care acum le reevaluez în linişte, fiindcă picioarele ştiu ce au de făcut şi singure. Figuri de oameni dragi sau odioşi mi se preschimbă prin faţa ochilor, gânduri dintre cele mai felurite mă încearcă. Uşurat de problemele zilnice, înconjurat de natura blândă, mă simt alt om. Unu, doi, trei, patru,… picioarele continuă să pistoneze, iar eu să-mi umplu sufletul cu natură.

Am trecut şi de Ilva Mică şi mă pregătesc să văd la orizont Sângeorz Băi. Intru în localitate în zi de duminică şi, după un drum atât de lung, e prima dată când simt nevoia ca să opresc. Nu din cauza oboselii, nici vorbă! Dar este prea frumos ce văd. Băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume naţionale se plimbă pe strada principală. Falnici, cu brâie late şi cizme negre mulate, merg grupuri de câte doi sau trei. Pe cap poartă superbele lor clopuri. Fetele grupate şi ele la braţ câte două sau trei, îmbrăcate cu costume de o frumuseţe rară, cu lucrături şi modele din cele mai fine, chicotesc atunci când vreun grup de băieţi le trece prin apropiere. Rămân înmărmurit de ceea ce văd, de unicitatea şi frumuseţea imaginilor. Dumnezeule milostiv, îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să văd aşa ceva!

Continui să merg pe lângă bicicletă, pocănind din plăcuţele fixate pe tălpi. Ajung în faţa hotelului, las bicicleta în hol şi urc la camera unde eram aşteptat. Ciocănesc şi buna mea mamă îmi deschide. Am pedalat peste 185 de kilometri şi este ora 10.55, iar eu îi promisesem că voi veni la ea în vizită la ora 11.

- Ştiam că eşti de cuvânt, mă îmbrăţişează ea lăcrimând. Nu mi-am făcut nicio grijă.

Să auzim de bine!