Efecte englezeşti

Imagine preluată de pe interviewmagazine.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Numeroase sunt postările în care am făcut referire la efectele penibile, ca să nu zic prosteşti, ale anglicizării snoabe a limbii române. Că este vina firmelor de publicitate, că este vina mijloacelor de mass media, că este lipsa noastră de coloană vertebrală, nu ştiu şi chiar dacă aş şti, nu cred că aş putea îndrepta ceva, nu pentru că nu am ambiţie, ci pentru că încrâncenarea vorbitorilor de romanglă este mult prea mare.

Reclame conţinând expresii care le sunt greu de pronunţat chiar realizatorilor sau care nu sunt înţelese de cititori sunt cu prisosinţă. Reviste pentru tineret sau de modă conţinând termeni care mai de care mai ciudaţi, iarăşi sunt cu prisosinţă. Tricouri cu înscrisuri aiuritoare, despre care purtătorii habar nu au o iotă ce însemnă, sunt la fel de multe.

Nu cred că sunt un bigot al limbii române, atâta timp cât accept să spun computer în loc de calculator, pentru că mi se pare un cuvânt cu sensul mai apropiat de realitate. Dar nu pot spune trend în loc de tendinţă pentru că nu văd niciun motiv.

Astăzi mă voi referi la un aspect cât se poate de concret, constatat pe pielea mea nu cu multe zile în urmă, aspect care sper că vă va exemplifica cât se poate de clar efectele anglicizării fără rost şi fără noimă în corelaţie cu nivelul cultural mediu al populaţiei.

Mă deplasez în ritm vioi pe una din arterele mari ale iubitei noastre capitale. O căldură toridă a izbucnit din plin şi eu mă fâţâi căutând subiecte de fotografiat. Pentru moment sunt tentat să fotografiez câteva femei încălţate cu cizme îmblănite pe căldura asta cumplită, dar stomacul îmi semnalizează că are alte intenţii. Este foamea, veşnicul motor al acţiunilor noastre. Dorind ca să trăiesc în deplină armonie cu organele din dotare, îi dau ascultare şi ochesc un local corespunzător unei gustări. Nu este nicio coadă, cunosc localul şi curăţenia lui, aşa că nu am nicio ezitare ca să mă îndrept spre casă şi să dau o comandă. Pe panoul aflat în dreapta casei se află lista preparatelor, multe din ele în limba engleză. Îmi atrage atenţia preparatul Big Dog, un produs asemănător celebrului Hot Dog, pe care l-aş încerca, măcar din curiozitate. Aşa că, nu mai stau pe gânduri şi glăsuiesc:

- Sărut mâna! Un Câine Mare, vă rog!

Casiera se uită la mine ca prin sticlă, cu ochi senini şi goi. Insist:

- Aţi închis?

- Nu! De ce? întreabă ea după câteva clipe de tăcere.

- Pentru că v-am spus că vreau şi eu un Câine Mare şi nu...

- Vă arde de mişto? mă întrerupe ea. Nu, nu avem aşa ceva, îmi răspunde fătuca uitându-se la mine cu o sprânceană ridicată, ca la un alienat.

- Păi, văd că scrie pe panou...

- Nu scrie nimic, nu mai insistaţi cu prostii. Cum să avem noi câini?

În sfârşit, îmi dau seama că tânăra este o nouă victimă a excesului de englezisme şi mă simt oarecum solidar cu ea, aşa că încerc să o ajut:

- Domnişoară, scrie pe panou foarte clar: Big Dog!

- Aaa, Big Dog vreţi? De ce nu spuneţi aşa? Vă arde de glume proaste, bombăne ea în continuare în timp ce îmi ia banii şi eliberează bonul, fără să dea dovadă că a recunoscut traducerea.

Rămân la părerea mea că, vorba lui Greangă, fiecare pasăre pe limba ei piere şi decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş.

Să hear you de bine!