România lucrului bine făcut (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Domeniile în care se manifestă indiferența noastră, a românilor cei virtuoși, sunt nenumărate. Dar cel mai rău este atunci când această indiferență se transformă în rea-voință. Și în acest caz, din numărul nesfârșit al cazurilor, vom alege unul.
Puține sunt străzile care nu au în subteran instalații de canalizare. Și mai puține sunt străzile care au capacele de canal amplasate pe mijlocul benzii de rulare, majoritatea (un exemplu tipic este DN 1 până dincolo de ieșirea din Otopeni) având capacele amplasate ori pe stânga primei benzi, ori pe dreapta celei de a doua, ceea ce face imposibilă evitarea lor de roțile mașinii.
E de la sine înțeles că în aceste canalizări se execută diverse lucrări, care impun nu numai ridicarea capacelor, dar și repunerea lor la loc. Ei bine, acest moment, al repunerii, este momentul în care indiferența se transformă în răutate pentru că muncitorul român îl repune cu bombamentul în sus. Treci cu roțile peste el și îți distrugi pivoți sau bucșe? Ei și? Ai mașină? Atunci ai și bani să ți-o repari, fir-ai al dracului de proprietar! Doar nu vrei ca eu să-mi fac munca cu gândul la tine!?
Ca să completăm tabloul, haideți să vedem o altă manifestare a transformării indiferenței în răutate. Pentru asta trebuie să ne decidem asupra numelui unei străzi, oricare ar fi ea în București, și asupra unui număr. Apoi să încercăm să ajungem la adresa pe care ne-am impus-o. Este aproape imposibil. Chiar dacă vom reuși să identificăm strada, în cele mai multe cazuri numărul lipsește.
Ultima încercare în acest sens am făcut-o nu cu mult timp în urmă pe traseul dintre Piața Universității și Piața Kogălniceanu. Pe toată această distanță, în plin centrul unei capitale care se vrea europene, nu am găsit niciun număr de casă!
Avem pretenții, suntem vanitoși și gomoși, nu există prăjină ca să ne ajungă la nas, folosim englezisme chiar dacă nu le înțelegem. Dar ne doare în cot cel de lângă noi, munca ne este superficială și făcută de mântuială, ducându-ne tot mai departe de România lucrului bine făcut.
Să auzim de bine!

România lucrului bine făcut (1)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De la bun început trebuie precizat că titlul postării nu are nicio conotație politică, el având însă o mare legătură cu spiritul românilor, spirit cu care suntem induși în eroare din fragedă pruncie.
Indiferent cărei generații aparținem, este imposibil să nu reamintim de legendele, basmele sau învățămintele care ni s-au transmis la diferite niveluri educaționale,  învățături despre multitudinea trăsăturilor pozitive ale românilor.
Acele momente au trecut și am fost nevoiți să trăim o viață reală, într-o lume reală, iar prima descoperire pe care am făcut-o a fost aceea că realitatea este cu totul alta.
Conștiinciozitate, putere de muncă, hărnicie, cinste și bunătate sunt doar câteva dintre trăsăturile care am fost învățați că ne caracterizează pe toți, fără deosebire.
Sunt avizat că trebuie să ridic un colet de la Oficiul Poștal 66. Este sâmbătă dimineață, așa că pornesc de la supoziția că nu va fi aglomerația habituală. Eroare! În oficiu găsesc o mare de oameni prezenți să-și ridice coletele cu produsele achiziționate cu prilejul vânzărilor de Black Friday. Decid să revin luni dimineață, dar un anunț lipit pe ușă mă înștiințează că se lucrează și duminică. Atât scrie, se lucrează și duminică, 19.11.2017.
Duminică dimineața renunț la orice tabiet și sunt la ușa oficiului la ora 9, ora deschiderii. Oficiul aparent pustiu îmi stimulează o fericire efemeră. Mă prezint la tejghea cu avizul și solicit eliberarea coletului. Surpriza e totală: da, se lucrează și duminică, dar numai pentru cei care au de ridicat colete trimise de E-mag. Și sculatul meu cu noaptea în cap? Și deplasarea mea inutilă? Și speranțele năruite? Toate acestea nu valorează nimic din moment ce, pe avizul lipit pe ușă nu a fost făcută precizarea pentru cine se lucrează și duminică.
O anumită situație îmi impune să caut o reprezentanță ACR. Cea mai apropiată pe care o găsesc pe Internet este la parterul unui bloc din fosta piață Puișor. Plec de la serviciu fără prea mari speranțe, gândindu-mă că ora 17.30 la care estimez că voi ajunge, nu este cea mai propice. Așa este, reprezentanța este închisă, dar pe ușă este lipit un program. Care îmi confirmă că, apăsând puțin pe accelerație, mâine voi putea găsi deschis.
Revin a doua zi cu aproape o oră în avans față de ora închiderii, dar reprezentanța este tot închisă. Scormonesc cu privirea printre anunțurile lipite pe ușa agenției și identific un număr de telefon de contact. Sun și-mi răspunde o voce bărbătească amabilă, care mă informează nonșalant că agenția este închisă de luni de zile, desființată, mai precis. Desființată fără niciun aviz pentru posibilii solicitanți, fără nicio modificare în datele site-ului, fără nicio urmă de respect pentru ei.
Două exemple dintr-un număr nesfârșit de altele, trăite de orice cetățean al României, două exemple care ne confirmă dezinteresul nostru tipic față de ceilalți și față de propria muncă, două exemple care ne confirmă că românii nu au votat un președinte greșit, ci un principiu greșit. Principiu care este și va rămâne o utopie încă mult, mult timp de acum încolo.
Să auzim de bine!

Cum se face turistul cu turismul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nenumărate colocvii și conferințe, emisiuni la radio sau televiziune, mese rotunde sau de diferite forme au dezbătut, dezbat și vor mai dezbate problema turismului românesc.
Problema e un fel de a spune, pentru că e vorba de probleme. S-au făcut, se fac și se vor mai face analize, grafice și comparații, miniștrii vor fi admonestați sau schimbați, se vor lua angajamente și se vor stabili termene.
Ce e curios în tot acest noian de măsuri și acțiuni este faptul că ele datează de când mă știu, dar rezultatele pozitive continuă să întârzie să apară.
Personal, lucrurile nu mi se par așa de complicate și, pentru relevanță, vă voi relata două exemple pozitive concrete și unul la fel de concret, dar negativ.
Ne aflăm în stațiunea Nea Peramos din Grecia (Peramos se pronunță cu accentul pe “e”). Ca orice stațiune grecească, localitatea are o stradă principală (nu îi știu numele, dar nu m-ar mira să se numească Venizelou) plină ochi cu magazine și taverne, ceea ce nu este inedit față de străzile noastre comerciale. Ce este inedit și pitoresc este faptul că tavernele au amplasată bucătăria pe o parte a străzii (eventual și vreo două mese), iar spațiul de servire este peste drum, pe partea cealaltă a străzii.
Acest mod de diviziune a muncii implică apariția permanentă în mijlocul străzii a chelnerilor grăbiți și purtând tăvi pline, venind ori din stânga, ori din dreapta, după caz.
Așa și acum. În timp ce ne plimbăm pe mijlocul străzii (la această oră fiind închisă circulației auto), un chelner apare vijelios din stânga noastră cu o tavă plină ochi cu farfurii la fel de pline. Văzându-i greutatea ne oprim într-o încercare de a-i da prioritate, dar, minune, chelnerul se oprește și el, spunându-ne:
- Vă rog! Fiți bineveniți în Peramos și concediu plăcut!
După care, așteaptă respectuos să trecem.
Al doilea exemplu pozitiv s-a petrecut pe plaja Tosca, din Kavala, tot în Grecia. Este sfârșit de săptămână, este aglomerație, iar noi ne-am trezit ceva mai târziu. Recepționerul (este o plajă plătită, tariful fiind de 2 euro de persoană) ne anunță trist că plaja este plină ochi și că nu mai sunt locuri. Știm că turiștii sunt în permanentă mișcare, așa că îl rugăm să ne lase să facem o verificare personală. Și găsim o umbrelă liberă, dar care ara doar un șezlong de culoare albastră. Îl anunțăm, plătim, iar el ne face cunoscut că în maximum zece minute ne va pune la dispoziție și un al doilea șezlong.
Ne ducem lucrurile la umbrelă, dar nu stăm cu mâinile în sân și ne continuăm căutările. Și iată că doi turiști părăsesc plaja, iar noi le ocupăm imediat locurile. În timp ce soția aranjază prosoapele, eu îl caut din ochi pe administrator pentru a anula cererea inițială. Și îl văd cărând un șezlong galben, ajutat de un coleg. Mă reped la el strigând:
- Nu, nu!
Oamenii mă aud, se opresc și ajung în dreptul lor. Și înainte de a-i explica motivul refuzului nostru, bunul om mă întreabă calm, fără pic de nervi sau supărare:
- Doreați unul albastru?
Exemplul negativ este dintr-o zonă ceva mai apropiată, din Mamaia noastră cea plină de vedete. În timp ce ne expunem trupurile soarelui arzător, văd un grup de cinci cetățeni asiatici, după vorbă, după port, care caută un loc unde să se așeze. Găsesc un loc cu numărul corespunzător de umbrele și, imediat, trei flăcăi de-ai administratorului plajei, a căror ocupație ste aceea de a repartiza șezlongurile, îi văd și se reped la ei cu mare veselie, cărând numărul necesar de șezlonguri.
Și, în timp ce le întind și la aranjează, încep să se dedea la cea mai josnică formă de bășcălie grotescă și primitivă, spunându-le turiștilor cuvinte porcoase pe motiv că îi învață să salute în românește.
Râzând și neînțelegând nimic, asiaticii intră în jocul lor mizerabil repetând cuvintele, convinși că fac un lucru bun, spre amuzamentul grozav al celor trei flăcăi.
Acestea au fost cele trei exemple promise. Cine nu a văzut care sunt cele pozitive, cu siguranță că nu l-a văzut nici pe cel negativ.
Să auzim de bine!

Asta e România!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum v-am mai spus, mă feresc de informaţiile oferite de mass media românească atât cât pot de mult, iar atunci când nu am încotro, le analizez cât mai temeinic. Nu pentru că nu am nevoie de informaţie, ci pentru că cea oferită este cât se poate de falsă sau comunicată de persoane care nu au nimic în comun cu meseria practicată.

De exemplu, nu mai departe de zilele trecute, când mass media românească, uitând că de când e lumea preţurile cresc, nu scad, intoxica şi alarma lumea cu ştiri aberante despre scumpiri şi mai aberante, îmi este dat să văd cum o moderatoare, deşi un şef al patronatelor din industria alimentară explica faptul că preţurile la lapte nu vor creşte şi nu au de ce să crească, o ţinea ca gaia maţul cu „dar, totuşi, preţurile vor creşte, nu?”.

Ei bine, printre aceste ştiri făcute sau răstălmăcite, văd un reportaj în care corespondenta unui post de televiziune întreba şoferii ce părere au despre aglomeraţia pe DN 1 cu ocazia întoarceriii turiştilor de pe la petrecerile de Crăciun.

Deşi este o situaţie fortuită (le reamintesc amatorilor de senzaţii tari că fortuit înseamnă întâmplător şi nu forţat) care apare de maximum două sau trei ori pe an (îndeobşte la Paşte şi la Crăciun), întrebarea prostească a corespondentei primea răspunsuri la fel de prosteşti finalizate cu exclamaţia dispreţuitoare “Asta e România!”.

Ca să vedem dacă asta e România, le recomand şoferilor parveniţi şi corespondentei lipsită de inspiraţie să facă împreună o vizită în Los Angeles la momentul unei ore de vârf (sau rush hour, cum îi zic ei pe acolo), oraşul aparţinând unei ţări care numai de lipsa autostrăzilor nu poate fi acuzată. Coloane kilometrice pe câte patru benzi nemişcate cu orele sunt imagini obişnuite pentru cetăţenii aborigeni, care nu se apucă însă să strige dispreţuitor la televizor “Asta e America!”.

Dacă acolo li se pare prea departe, le recomand o vizită similară în Franţa, vara, în perioada concediilor, Franţa fiind o ţară care chiar se poate lăuda cu autostrăzile ei. Mii şi mii de maşini blocând toate firele nu uneia, ci mai multor autostrăzi sau celebrele embouteillages din Paris, unde participanţii la trafic au timp să tricoteze sau să citească ziarul sunt lucruri curente pentru locuitorii respectivei ţări, fără ca aceştia să exclame cu năduf la televizor “Asta e Franţa!”.

Vizite similare se pot face şi în Germania, în Roma cea italiană sau în îndepărtata Japonie, ţări în care educaţia primită i-a luminat că nu poate exista o autostradă pentru fiecare şofer, că o şosea aglomerată de două ori pe an nu înseamnă nimic, că asemenea întâmplări sunt insignifiante pentru ca un om normal să-şi ia în băşcălie propria ţară.

Să auzim de bine!

Despre noi/România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Obiceiul casei este ca să public articolele din colaborări pe pagina corespunzătoare din FotoBlogul din Drumul Taberei. Ei bine, de data asta autorul, de fapt, autoarea, s-a întrecut pe sine şi mi-a trimis un articol care mi se pare atât de plin de substanţă încât îl public pe pagina principală a blogului. Nu înainte de a-i dori succes în continuare şi de a-i mulţumi pentru calitatea gândirii.

"România nu este doar o bucată de pământ aflată în sud-estul Europei undeva pe paralela 46. România nu e castelul Bran sau Vlad Ţepeş, nici Nadia Comaneci sau Ilie Năstase şi nici Marea Neagră. Aceste simboluri turistice internaţional recunoscute sunt în realitate nişte simple iluzii, utopii, căci nu doar ele ne caracterizează şi, de ce să nu recunoaştem: nicio ţară nu este şi nu va fi perfectă. Ceea ce face diferenţa rezidă, de fapt, în ceea ce ţara reuşeşte să creeze. Iar creaţia cea mai de seamă a oricărui stat, de altfel, este reprezentată de locuitorii săi, de populaţie, de aşa-zişii baştinaşi.

Ce fac băştinaşii României? Unii mult bine, alţii mult rău, unii rămân, iar alţii pleacă, însă cu toţii încearcă să realizeze ceva. Mânaţi de scopuri sau motivaţii din cele mai variate, care includ de la îmbogăţire subită până la foloase nemeritate, ascund cel mai adesea lăcomie, invidie, dorindu-şi, dacă se poate fără a precupeţi niciun efort, totul: vilă mai mare sau mai mică, piscină, SUV chiar dacă-i achiziţionat în rate pe 10 ani, smartphone ultimul model indiferent că folosesc la el cartelă în timp ce merg cu autobuzul, acestea au devenit repere ale civilizaţiei si culturii contemporane denotând, de ce să nu recunoaştem, o meschinărie...epocală. Spunem epocală pentru că, să ne-aducem aminte puţin şi de trecut. De la Decebal şi Traian încoace cu strămoşi din cei mai harnici şi viteji, am trecut prin istorie cu fruntea sus. Conduşi de personalităţi istorice care au marcat istoria şi nu doar pe plan naţional, ci continental, am trecut cu brio şi prin perioada comunismului în care, deşi pare surprinzător pentru tânăra generaţie de astăzi, am dobândit, nu fără trudă, statutul de „grânar al Europei”.

Unde au dispărut astăzi aceste achiziţii remarcabile, aceste repere ale unei civilizaţii milenare. Pentru că da, românii au privilegiul de a fi una dintre puţinele ţări cu o istorie atât de vastă. S-au afundat încet-încet în mocirla neo-corporatistă. Cu tot cu mall-urile, shopping-ul şi alte noi valori apărute. Totuşi care sunt valorile rămase? Ceva bun trebuie să se mai afle în interiorul şi exteriorul arcului carpatic. Ei bine, nu doar coloana infinitului sau poarta sărutului ne mai aduc o umbră de mândrie naţională. Au rămas şi oameni de valoare, ascunşi e-adevărat prin masa lipsită de substanţă.

Oameni care chiar dacă mai au un singur leu în portofel şi nu figurează defel în vreun top Forbes sunt dispuşi să îl ofere unui bătrân sau unei bătrâne necunoscute care în mod evident are mai multă nevoie de el. Pentru că ei ştiu ce înseamnă omenia şi îşi iubesc semenii nu doar prin vorbe trâmbiţate cu emfază în momente cheie.

Oameni care deşi sunt premiaţi şi multi-premiaţi, care au studiat peste hotare, preferă să revină în ţară pentru că aici e acasă. Pentru că ştiu că pot face mult bine şi, mai important, pentru că îşi doresc asta. Ei vor o ţară ca afară şi sunt dispuşi să sacrifice timp şi efort, să investească trup şi suflet pentru a obţine nişte rezultate remarcabile. Însă nu cuantificabile.

Oameni care se dedică carierei fie că lucrează în învăţământ sau în sistemul medical cu salarii aproape de limita demnităţii. Ei îşi iubesc încă meseria şi mai au puterea de a zâmbi, implicându-se total chiar dacă ştiu că poate niciodată, nimeni nu le va mulţumi. Eforturile lor depuse în contul ţării sunt incomensurabile şi niciun PIB nu la va putea îngloba vreodată corespunzător. Ei cresc, educă, vindecă, ajută generaţia de azi şi de mâine şi cred în bine.

Oameni care se gândesc la cei din jur şi-şi doresc să transforme răul în bine. Chiar dacă viaţa i-a lovit din plin, de nenumărate ori, încă au credinţă şi speranţă în oameni. Şi nu-şi doresc decât să-i ajute, cât de mult pot. Ei nu au deznadîjduit vreo clipă şi nu au timp să-şi plângă de milă. Au timp doar să lupte şi să dovedească că destinul, într-adevăr, stă doar în mâinile noastre.

Oameni care muncesc mult şi cinstit şi nu au aşteptat nimic mai mult şi nimic în schimb. Care dacă găsesc o geantă plină cu bani nu o păstrează şi care, din păcate, consideră că au o viaţă normală şi nu merită nimic în plus. Într-un mediu atât de pervertit, puritatea lor străluceşte ca diamantul însă, în mod bizar, cei din jur sunt orbi. Orbi şi orbiţi de o căutare continuă pentru ceva inexistent, dorinţă de parvenire şi uitare amarnică a locului de plecare, angrenaţi într-un freamăt fără valoare reală.

Toţi aceşti oameni ar trebui să ne reprezinte, să constituie majoritatea şi nu minoritatea. Căci îşi merită ţara, chiar dacă ea nu îi merită pe ei. Ei ar trebui să aibă măcar pe cine vota, căci preferă deseori să rămână acasă, opţiunile la îndemână fiind realmente similare şi la fel de nedemne de luat în seamă. Ei ar trebui să fie bine plătiţi fără să fie nevoiţi să ceară, pentru că îşi fac bine treaba. Să fie apreciaţi şi nu îngropaţi într-o societate consumeristă. Să nu aibă teama zilei de mâine. Ne strigăm sus şi tare iubirea de patrie şi bucuria neatârnării însă uităm preţul în sânge plătit de fraţii, părinţii sau chiar de copiii noştri. Iar valorile naţionale şi simbolurile care susţinem că ne definesc ni le amintim în mod convenabil doar în momente comemorative.

Ne dorim cu toţi să ne fie şi nouă şi copiilor noştri bine însă uităm că pentru acest lucru trebuie să oferim ceva în schimb. Puţină strădanie, efort, chiar muncă, interes, implicare şi, nu în ultimul rând, perseverenţă. Dacă vrem rezultate, apreciere şi nu un exod în masă în străinătate, trebuie să conştientizăm că facem parte dintr-un întreg. Care nu va putea fi niciodată schimbat dintr-odată, ci puţin câte puţin, prin gesturi mici, aparent lipsite de importanţă.Uitând de ignoranţă, indolenţă, invidie şi încercând să construim nu să distrugem sau să cheltuim vom avea, poate vreodată, o Românie demnă. Căci o Românie avem şi-acum dar a plecat capul de mult de ruşine, de neputinţă şi de durere. Acum avem o Românie care sângerează locuitori, aceştia preferând să plece decât să lupte cu morile de vânt şi să se chinuie pentru un trai decent. Locuitorii se gândesc să-şi încerce norocul în altă parte pentru că viaţa autohtonă a ajuns să pară un trist joc de noroc. Ne mândrim că suntem români, căci ştim că mulţi români sunt inteligenţi şi capabili. Ne mândrim că suntem români pentru că ştim că avem la picioare o ţară frumoasă poate nu îndeajuns de apreciată.

Avem un climat temperat continental, totuşi ne plângem ori de cald ori de frig. Avem norocul de a trăi într-un loc plin şi de păduri, dar şi de şes, înzestrat cu munte, dar şi cu mare şi preferăm să călătorim în străinătate. Există în România atât de multe locuri minunate care dispar în uitare din cauza coloşilor de beton ce împânzesc locurile. Uităm că pentru a ne bucura ochii cu frumuseţi naturale, trebuie să protejăm, să cultivăm şi să îngrijim.

Ecologia rămâne din păcate la stadiul de teorie predată la şcoală pentru că în realitate, poluarea şi neglijenţă legată de reciclarea responsabilă a deşeurilor au devenit o practică uzuală. Ne plângem de nivelul ridicat al poluării, dar pe de altă parte avem în parcare cel puţin două maşini. Tăiem pădurile fără milă şi ne vom îmtreba nu acum, ci peste câteva decenii, unde au dispărut, iar urmaşii urmaşilor noşti vor primi moştenire o ţara văduvită de peisaje de basm.

Avem basme populare, o zestre centenară transmisă prin viu grai, care stau mărturie a tradiţiilor şi obiceiurilor ce ajung acum desuete. Tinerii iau în derâdere nişte practici uzitate de sute de ani şi adoptă altele noi, fără substanţă, care nu pot servi fundament pentru...nimic. Îngropaţi de tehnologia covărşitoare, ajung la o precocitate bizară şi împărtăşesc năzuinţe incalificabile. Ştiu că tehnologia le oferă posibilităţi infinite însă, în loc să le fructifice în mod benefic, nu se gândesc decât la propriul interes şi propria bunăstare.

Ce se întâmplă însă cu oamenii frumoşi si buni, cu cei pentru care a fi român nu semnifică doar o titulatură în buletin? Pe lângă faptul că pleacă sau se ascund, vor să uite. Să uite de lipsa unei recunoaşteri adecvate a meritelor lor, de răutatea celor care nu-i înţeleg şi-i marginalizează, de visele lor. Visele lor sunt lipsite de egoism şi, în general, nu sunt limitate pentru că aceştia ştiu că totul e posibil.

Toleranţa a ajuns să semene cu un ideal nerealizabil deoarece nu ne mai caracterizează demult. Nu mai împărtăşim compasiune, bun simţ şi apreciere şi preferăm vorbe grele şi pline de venin adeseori negândite. Ne place mai des să judecăm şi mai rar să ajutăm sau să înţelegem şi să acceptăm, dar avem pretenţia de a fi trataţi la rândul nostru cu consideraţie. Poate e târziu pentru schimbat mentalităţi construite în câţiva zeci de ani într-o clipă sau de modificat judecăţi de valoare, dar valoarea merită şi încă mai poate fi găsită. Şi nu prin violenţă, protest sau, pentru unii poate chiar revoluţie, ci prin plus valoarea conferită de oameni de calitate.

Problema esenţială asupra căreia ar trebui să se abată atenţia tuturor este reprezentată de faptul că oamenii de calitate nu sunt niciodată destui. Avem din plin oameni care ridică statisticile violenţei domestice pe culmi negândite, din cei pentru care alcoolul ajunge un mod de viaţă, din cei care nu cunosc semnificaţie iubirii părinteşti şi înmulţesc numărul de abuzuri sau de abandonuri. Cum ar fi să ne imaginăm pentru o clipă că totul stă în mâinile noastre? Că fără noi ţara s-ar prăbuşi, ar dispărea pur şi simplu de pe faţa pământului? Probabil că mulţi salvatori de patrie s-ar naşte atunci şi ar ajnge, în mod subit, să-şi ia în serios rolul de...români. Adevărul este că nu trebuie să ne imaginăm pentru că este vorba de realitate. Ţara şi viitorul ei chiar se află în mâinile noastre, fie că ne place sau nu, fie că suntem sau nu capabili să o conducem. Ne place să învinovăţim conducerea, însă uităm că ei sunt ca şi noi. Aleşii noştri nu provin din alte meleaguri, sunt şi ei la fel de români ca şi noi. Iar dacă au ajuns să ne reprezinte este pentru că...aşa suntem. Ei sunt reflecţia marii majorităţi a populaţiei, chiar dacă pare greu de crezut.

Propun să uităm însă măcar pentru o clipă, de toţi şi de toate. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Poate nu ieşim pe plus întotdeauna însă cred şi simt că există o speranţă. Vreau să fim cât de buni, de generoşi, de toleranţi, de demni, de muncitori putem. Cu toţii putem fi exact ceea ce ne dorim, important este să luptăm pentru a ne depăşi condiţia de acum, pentru a nu fi doar noi mândri de România, ci şi ea mândră de noi. Sună destul de mult a manifest patriotic dar este posibil ca de asta să avem nevoie, căci din noi porneşte schimbarea."
de Irina Olteanu

Să auzim de bine!

Supliment de bogăţie

Vă mai amintiţi de postarea mea în care îmi justificam afirmaţia că România e mult mai bogată decât se spune?

Numai o ţară cu o populaţie bogată, înstărită, ar putea suporta cele mai mari taxe, impozite, accize sau comisioane din Europa în timp ce, în aceeaşi Europă, se încadrează între ţările cu salariile cele mai mici. Iată astăzi o confirmare şi o suplimentare a spuselor mele venită nu de la colţul străzii, ci din gura unor persoane responsabile.

Românii plătesc cele mai mari comisioane la cardurile bancare din Europa, arată o anchetă C.C. (C.C. se traduce prin Consiliul Concurenţei şi nu prin Comitetul Central).

Astfel, în România, comisionul interbancar în sistemele VISA şi MasterCard este de 1% şi respectiv 1,2%, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia sau Marea Britanie nivelul comisionului nu depăşeşte 0,8% (pentru cardurile de debit cu chip).

Declanşată de Consiliul Concurenţei în 2011, investigaţia sectorială pe piaţa serviciilor de plăţi bancare a urmărit patru direcţii principale: modul de determinare a comisioanelor interbancare pe piaţa cardurilor de plată; modul de determinare a nivelului comisioanelor şi taxelor plătite de comercianţi către banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) pentru serviciile prestate în cazul tranzacţiilor cu carduri; profitabilitatea sectorului cardurilor de plată şi gradul de concentrare a pieţei serviciilor de plată cu carduri.

În cadrul acestei investigaţii sectoriale au fost solicitate informaţii de la 28 bănci membre Visa/MasterCard, 22 agenţi economici cu obiect de activitate în diverse domenii (hipermarketuri, supermarketuri, agenţii de turism, restaurante), organizaţiile Visa Europe şi MasterCard.

Comisioanele interbancare sunt plăţile realizate între băncile acceptante şi băncile emitente pentru tranzacţiile care presupun utilizarea cardurilor de plată.

În cazul tranzacţiilor la POS, comisionul interbancar este plătit de banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) către banca emitentă a cardului şi este suportat de către comerciant şi, indirect, de către consumatori.

În conformitate cu regulile Visa şi MasterCard, până în 2011, comisioanele interbancare erau stabilite de băncile membre ale celor două organizaţii şi erau de 1%.

Începând cu 2012, nivelul comisionului interbancar aplicabil tranzacţiilor efectuate în România cu carduri emise sub sigla MasterCard este stabilit de MasterCard şi aplicat de băncile membre.

Astfel, comisionul interbancar în sistem MasterCard aplicabil în România (pentru cardul de debit cu chip) a crescut la 1,2%, nivel similar cu cel aplicabil în Grecia, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia, Marea Britanie nivelul comisionului este între 0,5% şi 1%. În Polonia, comisionul interbancar aplicabil de MasterCard este de 1,4%.

În ceea ce priveşte sistemul VISA, comisionul interbancar aplicabil în România, se stabileşte în continuare de băncile membre din România şi a rămas la acelaşi nivel de 1%.

Analiza realizată de Consiliul Concurenţei arată că nivelul mediu al comisioanelor achitate de comercianţi către băncile acceptante este 1,78% şi 2,4% din valoarea tranzacţiei. Astfel, comisionul interbancar perceput de băncile din sistemul Visa şi MasterCard influenţează, într-o proporţie însemnată, nivelul comisioanelor de servicii percepute comercianţilor şi, implicit, preţurile finale ale produselor şi serviciilor.

Analiza profitabilităţii efectuată de Consiliul Concurenţei arată că rata medie a profitului înregistrată în activitatea de emitere de carduri, în perioada 2009-2011, a fost între 62,1% şi 101,1%, pentru jumătate din băncile intervievate.

Totodată, studiul relevă că veniturile încasate de băncile emitente din comisioanele interbancare reprezintă între 8,1% şi 11,2% din totalul veniturilor din activitatea de emitere carduri.

În condiţiile în care din veniturile totale au fost extrase veniturile din comisioanele interbancare, peste 50% dintre băncile intervievate au înregistrat o profitabilitate între 49,0% şi 79,0%. Ca urmare, activitatea de emitere a cardurilor rămâne profitabilă, pentru un număr semnificativ de emitenţi, chiar şi în absenţa comisionului interbancar.

Ei, ce vă spuneam? Nu-i aşa că suntem bogaţi? Iată că Europa a descoperit că şi românii sunt buni de ceva: buni de plată.

Să auzim de bine!

A cui e România?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că se apropie alegerile, iar aşa numita clasă politică românească are un comportament tot mai vocal, cunoaşte o adevărată efervescenţă.
Personaje care mai de care mai anonime sau, din contră, mai cunoscute, se întrec în a face comentarii şi promisiuni sindicaliste, fără niciun suport ideologic sau posibilităţi de susţinere. Chiar preşedintele se implică de la o zi la alta tot mai mult în campania electorală, dar nu la modul paternal, sfătuitor, ci în cel mai concret mod partizan.
Nu am fost niciodată adeptul înregimentării, iar acum mai puţin ca oricând. Dar iată, unele exprimări sau evenimente publice recenta mă determină să iau atitudine. Mai ales când e vorba de ţara mea.
Ţară pe care o iubesc fără să pot da explicaţii pentru că asemenea sentimente sunt prea grave ca să poată fi prezentate în ambalajul cuvintelor. Cu ţiganii, turcii sau ungurii ei, cu oamenii ei buni şi răi, cu prostimea ei şi cu geniile ei, cu oamenii ei curajoşi şi cu laşii ei, cu pământul ei în care mă voi întoarce şi eu odată, cu dealurile sau lacurile ei, cu şoselele ei cârpite sau cărările de munte, toate astea precum şi multe altele sunt ale ţării mele, sunt ţara mea şi le iubesc necondiţionat. E locul în care îmi doresc să mă întorc cu ardoare indiferent cât de bine m-am simţit în cele străinătăţuri, e locul în care mă simt apărat nu datorită guvernului, ci datorită apartenenţei.
Ne amuzăm şi ne distrăm la comediile lui Caragiale, râdem cu gura până la urechi atunci când auzim declamaţiile personajelor despre România meeehaaa, ţărişoara meeehaaa, iar comportamentul lor ni se pare burlesc. Dar iată că şi în realitatea imediată lucrurile se întâmplă încărcate de aceeaşi doză de ridicol.
În mod cu totul întâmplător, aud la televizor un comentariu de câteva secunde în care un personaj, parcă Cezar preda după nume şi PDL-ist după apartenenţă vorbea despre România lui Mihai Răzvan Ungureanu şi România lui Victor Ponta.
Îmi este greu să trec peste asemenea afirmaţii grave şi consider că sunt necesare câteva precizări, chiar dacă respectivul domn citeşte sau nu acest blog. Dincolo de inepţia de a vorbi despre realizările unui prim ministru care a activat doar şaptezeci de zile, timp insuficient şi pentru a-şi comanda o cheie nouă la birou, doresc să îl atenţionez pe domnul Cezar Preda că România nu a fost niciodată şi nici nu va fi a domnului Mihai Răzvan Ungureanu. Că România nu a fost şi nu va fi niciodată a domnului Victor Ponta. România este pur şi simplu a românilor. A tuturor românilor, inclusiv a domnilor Cezar Preda, Mihai Răzvan Ungureanu sau Victor Ponta. România este a tuturor românilor, indiferent că trăiesc aici sau în Peru. România este a tuturor celor care, născuţi sau nu aici, au îngrăşat pământul ei cu trupurile lor. România este a celor care vorbesc şi gândesc româneşte, indiferent de partidul din care fac parte sau de Dumnezeul în care cred.
România este a tuturor românilor şi nu a reprezentanţilor ei efemeri. Asta vreau eu să le reamintesc românilor de ziua noastră, a românilor.
Să auzim de bine!

Fenomene stranii pe teritoriul României (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Faptul că nu am mai scris de multişor despre diferite fenomene stranii observate sau observabile pe teritoriul României nu înseamnă că acestea nu s-au petrecut. În fond, suntem o naţiune activă şi în plină dezvoltare.

Primul fenomen, cu adevărat cutremurător, s-a petrecut în preajma zilei de 1 Mai când, un grup de turişti englezi a vizitat Castelul Bran. Până aici, nimic deosebit. În fond, nenumăraţi turişti, de toate naţiile, vizitează celebrul castel. Ce a dat culoare acestei vizite a fost faptul că, respectivii turişti erau interesaţi în spiritism. Dar vajnicii turişti nu s-au oprit aici, la nivelul interesului declarat, ci au şi-au transformat dorinţa în fapte, organizând o şedinţă de spiritism cu spiritul marelui domnitor Vlad Ţepeş. În limba engleză modernă! Au vorbit cu spiritul domnitorului Vlad Ţepeş în limba engleză! Nici nu se putea o confirmare mai bună a faptului că spiritul românesc este treaz şi vigilent…

Al doilea fenomen straniu petrecut pe teritoriul românesc, după apariţia telefoniei mobile, este legat de rândunici şi vrăbii. Ce au păsările cu telefonia mobilă? Nimic altceva decât că au fost alungate de pe cerul bucureştean. Îmi amintesc cum, copil fiind, stăteam în balconul casei părinţilor şi desenam, în timp ce rândunele harnice cuibăreau sau îşi hrăneau puişorii. A mai văzut cineva rândunele în Bucureşti? La fel de vii îmi sunt şi imaginile pomilor cu vrăbii de la Universitate, în dreptul fântânii, peste drum de Teatrul Naţional, pomi în care îşi făceau veacul mii, zeci de miii de vrăbii gureşe, fapt care a adus celebritatea respectivilor pomi. Acum? În respectivii pomi sunt tot atât de puţine vrăbii ca în oricare alt pom din Bucureşti…

A mai fost un fenomen straniu petrecut pe teritoriul României contemporane şi anume, vânătoarea de pisici. Bietele mamifere nu au scăpat nici ele ochiului vigilent al edililor bucureşteni care, nu au stat mult pe gânduri şi au pornit la vânătoare. Cu minţile oboste probabil de vânătoarea câinilor nevinovaţi, aceşti au început să urmăreasă şi aceste biete vieţuitoare, uitând că pisicile nu îşi fac nevoile în mijlocul trotuarelor, nu latră noaptea să te surzească şi nu atacă în haite. Cu interes crescând aştept momentul când aceeaşi harnici edili vor porni la vânătoare de şobolani prin subsolurile blocurilor văduvite de protecţia lor felină.

Să auzim de bine!!

Cum se face propaganda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am scris o postare în care îmi mărturiseam nemulţumirea privind modul în care România îşi face propagandă. Mai bine zis, despre modul cum NU îşi face propagandă şi dădeam exemplul de invidiat şi de felicitat al ungurilor care nu pierd niciun prilej să acţioneze pentru ca ceva, orice, să apară legat de ei în acţiunea unui film american. Aşa cum maşinile marca Volvo apar obligatoriu într-un film american, tot aşa apare şi o referire la unguri sau Ungaria. Nu am întâlnit încă nicio aplicaţie software care să nu aibă inclusă în menu şi limba ungară, lucru care nu se întâmplă cu limba română.

Cu prilejul unei alte postări îmi exprimam uimirea referitor la ce informaţii găsisem pe o aplicaţie de genul GPS pe care o am instalată pe telefon. Este o aplicaţie benignă, numită Mapdroyd, care acţionează ca o jumătate de GPS în sensul că îţi indică poziţia şi împrejurimile oriunde te-ai afla, dar nu îţi permite stabilirea sau urmărirea unui traseu. Ei bine, deschizând respectiva aplicaţie am descoperit că pe hartă erau marcate zonele în care îşi fac veacul haitele de câini vagabonzi atât de cunoscute nouă, bucureştenilor.

A mai fost o postare în care vă povesteam cum am rămas bujbe vizionând din Grecia emisiunile postului PROTV internaţional. Emisiuni care m-au uimit nu prin conţinutul lor, ci prin faptul că în august 2011 erau prezentate ca fiind actuale emisiuni din 2009! Iată, mi-am zis atunci, ce informaţii denaturate pot afla românii mei (şi nu numai ei, ci şi străinii) privind realităţile şi actualitatea din România cea iubitoare de români.

Aceste trei aspecte cumulate mi-au creat o arecare stare de dezamăgire privind modul în care ţara mea nu îşi face publică prezenţa, iar atunci când o face, o face la modul cel mai păgubos şi mă gândeam ce se poate face pentru remedierea unei asemenea situaţii.

Iată că după ploaie vine soare, ne învaţă un străvechi proverb. După norul nemulţumirii iată că apare soarele unei satisfacţii depline. Nu am de lucru într-o după-amiază şi ce îmi zic? Ia să văd dacă găsesc vreo actualizare pentru respectiva aplicaţie. Şi am găsit-o, am descărcat-o şi am instalat-o. Iar surpirza merită efortul. Deschizând aplicaţia la harta României îmi este dat să văd ceea ce vedeţi şi voi în imaginea de mai jos: AUTOSTRADA 3 BUCUREŞTI-BRAŞOV ESTE TRASATĂ PE HARTĂ ca fiind reală şi funcţională!

Cine circulă pe ea? Păi, cine a trasat-o! Asta spre satisfacţia străinilor sau a românilor din afara ţării necunoscători ai realităţii, care vor zice cu mândrie: iată ce autostrăzi multe şi frumoase a realizat guvernul!

Să auzim de bine!

Albania

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De ce să nu recunoaştem, Albania a fost mult timp ţinta glumelor noastre. Ţară ţinută în cea mai adâncă subdezvolatare în timpul comunismului, ne întrecea doar în privinţa absolutismului conduceri de partid şi de stat. Lipsa industriei, a infrastructurii, agricultura de subzistenţă precum şi multe alte aspecte făceau din ea o ţară de lumea a treia. Dar iată că primesc un e-mail care îmi relevă o renaştere a Albaniei aidoma păsării Phoenix. Că ţara nu mai are aceeaşi înfăţişare sunt convins dacă mă gândesc doar la faptul că fiind în Corfu, am observat că grecii făceau turism în Albania! Însă ca un economist cu politehnica făcută ce sunt, nu cred că doar motivele prezentate în mesaj au contribuit la renaşterea ei. Dar să vedem ce spune articolul.

“Puternicele şi capitalistele State Unite ale Americii ar putea lua unele lecţii economice de la mică ţară balcanică Albania care, timp de decenii, s-a zvârcolit sub cruda dictatură stalinistă. Astazi, Albania are cea mai promiţătoare economie din Europa. A fost singura economie din Europa care a crescut realmente”.

Este uluitor, nu? Sa afli asemenea lucruri despre Albania!

Dar nu cumva, cel care şi-a exprimat opiniile consemnate mai sus este un om dus cu capul? Vreun ziarist din grădina vreunui mogul? Care vrea să dea bobârnace Americii şi Europei Occidentale? Nu! Nu este vorba de un om dus cu capul. Ci de însuşi Steve Forbes, editorul şef şi proprietarul faimoasei publicaţii cu acelaşi nume, fondată în 1917 şi care are sediul principal la New York.

Este publicaţia de referinţă pentru analizele economice şi politice pe care le avansează societăţii. Iar primul ministru al Albaniei, Sali Berisha, a fost invitat în birourile Forbes pentru a prezenta cifre şi informaţii de altă natură privind miracolul numit Albania.

În 1992, venitul pe cap de locuitor era de doar 200 de dolari. Astăzi el depăşeşte 3.500 de dolari.

Şi este în plină ascensiune. Ţara se schimbă cu repeziciune. Cum Dumnezeu s-a întâmplat această minune în Albania ? Şi de ce nu se întâmplă şi în România ? De ce Albania a decolat şi se înalţă în ritm ameţitor, în timp ce România, după zece ani de creştere, s-a prăbuşit? Unde este diferenţa? Nu e deloc dificil să observăm diferenţa.

În Albania există o taxă unică de impozitare. De numai 10%. Şi, atenţie! Această taxă de numai 10 la suta este atât pe veniturile personale, cât şi pe cele din afaceri.

Şi un singur impozit pe salarii. Care s-a micşorat de la 35 la 15 la sută.

În România, pentru un salariu de 1.000 de lei mai plăteşti, tu salariat şi tu întreprindere, statului, încă 680 de lei. În Albania plăteşti doar 150 de lei.

Asta, evident, contribuie pe de o parte, la creşterea consumului, pe de altă parte, la dinamizarea activităţilor economice, la lărgirea bazei de impozitare şi, nu în ultimul rând, la eliminarea muncii la negru şi la dimininuarea evaziunii fiscale.

În Albania TVA-ul este de 10 la sută.

În România TVA-ul este de 24 la sută, unul dintre cele mai mari din Europa. Mai ales dacă ţinem cont de faptul că limita maximă admisă în Uniunea Europeană este de 25 la sută.

Statele care se duc cu TVA-ul în sus pierd bani la buget.

Statele care se duc cu TVA-ul în jos câştigă bani la buget. Pare un paradox. Dar nu e.

De fapt, TVA-ul redus, ca şi impozitele reduse pentru firme şi salarii, lărgesc baza de impozitare.

Colectezi mai puţin de la mai mulţi şi, în final, bugetul de venituri al statului devine mai mare.

În Albania, sistemul judiciar este independent. Independenţa este garantată.

În România, sistemul judiciar este dependent. Este subordonat preşedintelui, primului-ministru şi ministrului Justiţiei.

În Albania a intrat în vigoare o lege, acum 4 ani, care obligă toate construcţiile noi, inclusiv staţiile de benzină, să aibă incluse echipamente ce folosesc energii regenerabile: panouri solar-termale, panouri fotovoltaice, pompe de căldură, instalaţii eoliene etc.

Şi mai există o diferenţă. Guvernul în Albania, a rezolvat definitiv problema proprietăţii. Ceea ce a fost de restituit, s-a restituit şi o lege specială garantează acum toate drepturile derivând din calitatea de proprietar.

Dar diferenţa diferenţelor este alta: Albania nu a recurs la sprijinul FMI.

Şi nici nu a implementat ideile contabililor acestei banci mondiale.

Important: Albania NU este membră UE.

Ei, acesta a fost articolul. Cum vi se pare? Există vreo similitudine cu România în cele scrise? Nici vorbă! Şi nici în cele nescrise...

Să auzim de bine!

Fenomene stranii pe teritoriul României (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Este un subiect pe care nu l-am mai abordat de o vreme bună. Dar, ca să spun o platitudine, timpul trece, vremea trece, nu pot să rămân la toate rece…

Drept pentru care, viaţa şi-a văzut de drumul ei, de treburile ei, guverne vin şi pleacă, zăpezi vin şi se topesc şi aşa mai departe. O mulţime de întâmplări şi fenomene care ascund în ele şi fenomene stranii. Haideţi să le vedm pe ultimele.

Primul fenomen straniu pe ziua de azi este felicitarea adresată de domnul Băsescu domnului Boc, odată cu predarea mandatului, felicitare care a sunat cam aşa: îl felicit pe cel care pleacă pentru guvernul pe care l-a adus. Nu este straniu că un preşedinte îl felicită pe un prim ministru demisionar pentru că a adus un guvern pe care NU EL l-a adus, ci premierul desemnat, recte domnul Mihai Răzvan Ungureanu?

Al doilea fenomen straniu este cel legat de vârsta membrilor noului cabinet, vârstă pentru care felicitările şi îndemnurile nu mai contenesc. Nu este straniu că se vorbeşte de vârsta crudă a noilor guvernanţi, uitându-se de alde Verestoy sau Oprea, ca să mă refer doar la ei?

Al treilea fenomen straniu petrecut pe teritoriul României contemporane este cel al promisiunilor şi planurilor anunţate de către fiecare membru al noului cabinet. Căci, nu este straniu pentru nişte miniştri să prezinte planuri de lungă perspectivă, adevărate proiecte sindicale, făcându-se că uită faptul că ei sunt desemnaţi doar pentru câteva luni, până la alegeri?
Cel de al patrulea fenomen straniu este produs de comportamentul celor bogaţi. Pentru că mi se pare foarte straniu ca, nicio vedetă, dar absolut niciuna dintre cele care sparg mii de euro în cluburi, nu au găsit de cuviinţă să trimită măcar o pereche de şosete năpăstuiţilor acoperiţi de zăpadă.
Mai este şi un al cincilea fenomen straniu. Iar el este provocat de declaraţiile membrilor guvernului românesc, în frunte cu primul lui ministru care, acuză locuitorii localităţilor acoperite de zăpadă de lene, deşi până şi copiii din Burkina Fasso ştiu că populaţia satelor româneşti este formată din bătrâni neputincioşi.

În sfârşit, al şaselea fenomen straniu petrecut pe teritoriul României. Pentru că mi se pare foarte straniu ca membrii unui nou guvern, cu prim ministrul lor în frunte, să aibă o atitudine la fel de cinică faţă de propriul popor, această atitudine fiind unul dintre motivele schimbării cabinetului anterior...

Spre deosebire de cele patru fenomene stranii care există la timpul prezent, cel de al şaptelea este pe cale să se petreacă. Este vorba de fenomenul straniu al creşterii preţului la gazul metan din cauza înrăutăţirii condiţiilor meteo, dar care preţ nu va reveni la cel vechi după îmbunătăţirea acestora.

Să auzim de bine!

România mută

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi nu vreau ca să mă refer la muţenia românilor faţă de orice măsuri antipopulare luate de vreun guvern postdecembrist.

Nu mă voi referi nici la muţenia protestatarilor români care, atunci când participă la o demonstraţie, preferă ca să danseze dansul pinguinilor, în loc să îşi strige nemulţumirile.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, preferă ca să plece pe muteşte la muncă în străinătate ascultând îndemnurile prezidenţiale, în loc să îşi strige drepturile.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, îşi lasă oraşele conduse de bande de interlopi, în loc să îşi strige la ei, afirmându-şi autoritatea.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, acceptă să li se desfiinţeze spitalele, în loc să îşi strige suferinţa.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa unei justiţii corupte şi viciate, care îi îndepărtează la ani lumină de noţiunea de stat de drept.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa propriilor lor copii, copii tot mai debusolaţi, mai vulnerabili şi mai lipsiţi de educaţie.

Nu măvoi referi la niciuna din aceste probe de muţenie date de românii ultimilor douăzeci şi unu de ani. Astăzi mă voi referi la o nouă muţenie apărută pe scara muţeniei româneşti. Este vorba de muţenia muzicală.

Nu ştiu ce calcule meschine şi cărora nu le găsesc nicio justificare logică, au determinat guvernanţii să născocească un nou bir, o nouă taxă, cea privind drepturile de autor. Şi nu mă refer aici la legalitatea taxei, pentru că ea mi se pare un drept legitim pentru orice producător al unei opere, ci mă refer la modul ei de aplicare. Ca un grup de nuntaşi să plătească o asemnenea taxa, poate fi mai mult sau mai puţin justificat. Dar ca un taximetrist să fie pus la plata unei asemenea taxe pentru că ascultă muzică în timp ce transportă un client, este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Ce îi rămâne taximetristului de făcut? Să plătească taxa, sau să închidă aparatul de radio când se suie clientul? Iar salariatului care ascultă muzică la un mic radio în timp ce lucrează, ce îi rămâne? Să nu mai asculte muzică sau să îşi recupereze taxa de la colegi?

Nicicând, niciunde, oamenii nu au trăit într-o lume atât de absurdă ca aceea în care trăiesc românii de azi. Dar, se spune că maioul îţi este mai aproape de corp decât cămaşa. Aşa că, ce să mă mai căinez pentru şoferul de taxi sau nu ştiu ce salariat? De ce să mor eu de grija altuia, când pot muri de grija mea? Iar grija mea este următoarea. Sunt un ascultător fidel şi consecvent al muzicii greceşti, indiferent de gen. Şi atunci, mă întreb: Ce garanţie mi se oferă că taxa pe care o voi plăti se duce direct în conturile soliştilor greci pe care îi ascult?

Să auzim de bine!

Fenomene stranii pe teritoriul României (2)

Imagine preluată de pe antena3.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum vă povesteam în postarea precedentă, lista fenomenelor stranii observate de mine este destul de lungă şi, se pare, este în creştere. Să vedem ultimele fenomene observate.

O consilieră a Primului Ministru, Vas sau Vos pe numele ei utilizat de mijloacele mass media, ne lămureşte scurt şi din prima motivul pentru ce motiv preţurile la carburanţi nu pot fi îngheţate de actualul guvern. Explicaţia, paradoxală chiar şi pentru pisica mea care a început să miaune la auzul veştii, este aceea că, pe piaţa mondială va urma (nu se ştie când) o scădere a preţurilor la petrol. În acest caz, respectiva ieftinire ar prinde România pe picior greşit pentru că nu ar mai putea reveni asupra preţurilor. Nu este straniu Primul Ministru are o consilieră care spune o asemenea prostie în mod public, uitând că, aşa cum acest guvern poate îngheţa preţurile, tot el le poate dezgheţa, exemplul modificării legislaţiei după bunul plac fiind Codul Fiscal care a fost modificat de şaizeci (60) de ori într-un an?

Dar haideţi să mai cunoaştem un fenomen straniu. De data asta, ceva mai acaná, adică la un minister, şi anume cel al Agriculturii. O persoană care ocupă funcţia de ministru (îmi este greu s-o definesc drept ministru) afirmă cu seninătate două lucruri, ambele mari şi enorme prostii, mai mari decât ministerul pe care îl conduce. Prima este că anul acesta vom avea o recoltă năucitoare de bună. Iar a doua, la fel de mare, dacă nu şi mai mare este că agricultura a devenit (se subînţelege că în România) o loterie. Nu este straniu că un cetăţean aflat întâmplător în funcţia de ministru al agriculturii afirmă că vom avea o asemenea recoltă înainte de a răsări cerealele pe câmp, în condiţiile în care ploile nu mai contenesc, frigul o ţine pe-a lui, grindina cade pe tot locul iar pe piaţa mondială se anunţă o criză? Nu este şi mai straniu că aceeaşi persoană aflată în aceeaşi funcţie să afirme despre agricultură că este o loterie în loc să prezinte proiecte sau planuri de irigaţii sau de încurajare a agriculturii, recunoscând astfel singur şi nesilit de nimeni că ocupă funcţia de pomană?

Ia să mai vedem un fenomen straniu. Cei care au condus prin părţile de sud ale ţării, mai precis pe porţiunea Bucureşti-Ploieşti au observat cu uşurinţă faptul că, din cincizeci în cincizeci de metri se află montată o cameră de supraveghere. Utilizând acelaşi spirit de observaţie se poate remarca la fel de uşor că nimeni, dar absolut nimeni nu respectă viteza legală pentru această porţiune de drum. Atunci, vin şi vă întreb: nu este ciudat că pe o şosea dotată cu atâtea camere de supraveghere şi pe care nimeni nu respectă viteza legală, niciun şofer nu este oprit sau amendat?

Haideţi să vă mai arăt un fenomen straniu. După cum ştie tot poporul român, suntem membrii Uniunii Europene, dar nu în mod gratuit. Pentru a beneficia de avantajele aderării, trebuie să cotizăm la greu. Ei bine, de cotizat cotizăm, dar atunci când ungurii ne propun ca să colaborăm la modernizarea căilor ferate printr-un acord comun, beneficiind de ajutor european, noi refuzăm. De fapt, personajul care a răspuns anchetei, pentru că nu cred că putem avea un ministru inconştient, a dat un fel de răspuns în dude, din care nici el nu a înţeles de ce s-a refuzat acest acord. Mai mult, deşi România putea beneficia de ajutorul Uniunii pentru programe sociale, noi nu am cerut un euro! Nu e straniu că, deşi ne văităm că suntem o țară săracă şi sărăcită, deşi guvernul nu ştie decât să taie salarii, pensii şi tot ce vede înaintea ochilor fără o singură măsură de creştere economică, noi ne permitem ca să nu cerem şi chiar să refuzăm orice ajutor comunitar?

Ultimul fenomen straniu pe ziua de azi ne este oferit de negociatorul FMI la Bucureşti. Dacă nu îl cunoaşteţi, vă ajut eu spunându-vă că este acea persoană cu pantofii găuriţi care conduce guvernul României. Personajul vine la Bucureşti ca să ne spună două lucruri: că vor trebui tăiate total subvenţiile de la stat şi că, în funcţiile de conducere ale regiilor vor trebui unşi manageri de sorginte străină. Nu e straniu că, spre deosebire de alte ţări normale, unde recomandările FMI au provocat revolte, în România nimeni nu protestează? Nu e la fel de straniu că el cere tăierea subvenţiilor nu în Suedia sau Germania, ci în România, cea cu salariaţi cu salarii tăiate şi cu populaţia sărăcită? Dar nu este şi mai straniu faptul că politizarea funcţiilor în stat a ajuns pe asemenea culmi, încât trebuie să vină Pantof Găurit ca să impună o reglementare pentru că avem un Prim Ministru orb la realităţile din jur?

Să auzim de bine!

Fenomene stranii pe teritoriul României (1)

Imagine preluată de pe bluesplazer.co.uk

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Încerc să fiu un atent şi perspicace observator a celor petrecute în jurul meu. Întâmplări sunt destule, una mai interesantă ca alta, dar cele stranii le pun capac. Astăzi voi încerca să vă prezint câteva din ele.

Primul fenomen straniu pe care l-am observat pe teritoriul României este cel legat de numărul impresionant de pensionari care stau cu zilele la cozi unde se dau produse ieftinite. Nu cred că sunt puţini bărbaţii, cei tineri în special, care nu au fost atenţionaţi sau sculaţi de către un pensionar de pe scaunul ocupat într-un mijloc de transport. Respectul faţă de neputinţa senectuţii este de necontestat, dar mă întreb de unde au resursele fizice aceşti pensionari care nu pot merge două staţii cu tramvaiul fără ca să stea pe scaun, în schimb pot sta în picioare două zile la o coadă pentru zahăr cu preţ redus. Nu este un fenomen straniu?

Alt fenomen straniu este legat de puterea de cumpărare a populaţiei. Sunt convins că veniturile familiei mele depăşesc veniturile mediei salariaţilor din România. În acelaşi timp, văd la televizor cozi enorme de oameni ai muncii care cumpără pungi de detergent la preţ redus. Nu este vorba de pungile de patru sute de grame, ci de pungi de trei sau cinci kilograme, ceea ce se traduce prin aproape un milion de lei vechi investiţi în detergent. Vă spun cu toată sinceritatea că, deşi avem veniturile mai sus menţionate, nu ne permitem să investim atâţi bani în detergent. Nu este un fenomen straniu faptul că o populaţie sărăcită îşi poate permite acest lucru?

Este şi un al treilea fenomen straniu şi el este legat de activitatea sindicală. Când guvernul grec a anunţat instituirea unor măsuri economice restrictive, la chemarea sindicatelor au ieşit în stradă toţi salariaţii, bugetari şi din sectorul privat. La noi au ieşit câţiva bugetari pentru că în România nu există sindicate decât în sectorul bugetar. Nu este un fenomen straniu că la noi nu există sindicate în sectorul privat, adică tocmai acolo unde ar trebui să fie?

Următorul fenomen straniu este legat tot de activitatea maselor de salariaţi aflate sub îndrumarea sindicatelor. Cred că pentru orice cetăţean matur al ţării este limpede ca lumina zilei că toate manifestaţiile sindicale se desfăşoară în faţa Guvernului sau se adresează acestuia. Nu avem ocazia să vedem nicio manifestare sindicală adresată patronatelor. Nu este şi acesta un fenomen straniu faptul că sindicatele nu găsesc niciodată vină patronatelor?

Următorul fenomen straniu se referă la Primul Ministru. Dacă cu o săptămână în urmă acesta îşi motiva măsurile antipopulare punând minciunile debitate în gura unui economist laureat al premiului Nobel, acum perseverează în minciună punând evaluarea ieşiri din criză în gura experţilor FMI. Nu este un fenomen straniu că, pe lângă un Preşedinte mincinos, avem şi un Prim Ministru mincinos?

Mai avem un fenomen straniu uşor observabil pe teritoriul ţării. Este cel al existenţei unui lider de sindicat (parcă Marica, dacă am auzit eu bine) care se declară de acord cu măsurile luate de minister de concediere a salariaţilor dacă nu le ajunge fondul de salarii. Nu este şi acesta un fenomen straniu, ca un lider de sindicat să se declare de acord cu concedierea sindicaliştilor săi?

Ar mai fi un fenomen straniu uşor observabil. Este cel legat de traversatul străzii. În Bucureşti cel puţin, la anumite ore ale zilei, traversatul străzii devine o adevărată aventură din cauza şirului nesfârşit de maşini. Cum bine spunea un prieten, e recomandabil să iei un taxi dacă vrei să traversezi. Nu este straniu că în condiţiile de pauperizare declarată a ţării un cetăţean onest nu poate traversa strada din cauza numărului de maşini care consumă benzină (scumpită), ulei (scumpit) şi piese (scumpite şi ele)?

Haideţi să mai vedem un fenomen straniu pe teritoriul acestei ţări. De zeci de ani există un adevărat război între producătrorii japonezi de automobile şi cei americani sau europeni. Motivul este bine ştiut: japonezii vin pe piaţă cu preţuri mult, mult mai mici, zdrobind concurenţa. Nu este un fenomen straniu faptul că, pe teritoriul României, preţurile maşinilor japoneze sunt mai mari decât ale celorlalte mărci, pentru aceeaşi clasă de maşini?

Iată acum un alt fenomen straniu. Se când există state pe suprafaţa pământului, acestea s-au luptat din răsputeri ca să-şi păstreze fiecare metru pătrat de teritoriu, iar unele chiar au încercat să şi-l extindă... În acelaşi fel, ele s-au luptat din toate puterile pentru ca populaţia să le fie cât mai numeroasă folosind cele mai diverse mijloace. Şi atunci mă întreb: nu este un fenomen straniu faptul că, după ce Constantinescu a cedat fără să clipească Insula Şerpilor ucrainienilor, cu o slugărnicie care ne este specifică, acum vine Băsescu şi îndeamnă populaţia să părăsescă ţara, confundând acest lucru cu dreptul la liberă circulaţie?

În sfârşit, un ultim dar nu cel din urmă fenomen straniu. Mii, zecii de mii de români de toate vârstele şi de toate categoriile sociale participă cu sârg la mainfestaţiile de masă organizate prin diferite oraşe ale ţării sub denumirea de “vânzări cu preţ redus”. Rar când se constată vreo absenţă de la aceste manifestări, iar prezenţa se dovedeşte deosebit de activă. Nu credeţi că este un fenomen staniu această apetenţă pentru “vânzările cu preţ redus” comparativ cu lipsa de interes faţă de manifestaţiile organizate de sindicate legate de scăderea nivelului de trai?

Să auzim de bine!

Destine măsluite?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Primesc de la un prieten rândurile de mai jos. Nu ştiu cui aparţin şi nu am nicio garanţie privind fundamentarea lor, deşi sunt numeroase referirile la fapte reale, cunoscute de noi toţi. N-am fost niciodată adeptul scenariilor, dar asta nu mă împiedică să văd sâmburele de adevăr existent... Rămâne la aprecierea voastră evaluarea lor.

"La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit din partea lui Iulian Vlad un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre "un nou echilibru pe continentul european", respectiv "redefinirea sferelor de influenţă". Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea "Malta" au mai adus şi o hartă. Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995.

Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentăm o reproducere a documentului. Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara târziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă "Republică a Olteniei". Generalul nu a dat alte amănunte.

La câteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că "se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol".

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta.

Pe scurt, se preconiza că:

Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda;

Bretania se desprinde de Franţa;

Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania;

Italia se divide în zona de nord şi zona de sud;

Belgia se divide în Flandra şi Wallonia;

Cehoslovacia se rupe în două;

Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei;

Kosovo se alipeşte Albaniei;

Transilvania devine parte a Ungariei;

Actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor;

Partea vestică a Basarabiei revine României;

Partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă "Dniester" în cadrul Ucrainei.

Publicaţia franceză "L'evenement de Jeudi" arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie "Ţigani". Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

Ce spune harta şi ce s-a întâmplat.

Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrânul continent, din 1990 până astăzi:

- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.

- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începând cu 1990, când Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sârbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sârbi şi bosniaci.

- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.

- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.

-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.

- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.

- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scânteia scindării - deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.

- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.

- "Eliberarea" bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub "opresiunea franceză", este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.

- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum "simbolic" privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.

- "Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpânită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă". Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, când războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lângă Tribunalul Judeţean, în plină zi.

Chelaru: "Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000"

Generalul Mircea Chelaru: "La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate.

Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decât cu sânge".

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit - pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România - Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate "George C. Marshall" din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar.

În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000.

Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.

De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: "Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbus-ul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta".

O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti - Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene.

Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti - Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar...

Ce scria presa în 20 mai 2008: "Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică". Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cât despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rând, frâiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie..."
Ei, ce părere aveţi?

Să auzim de bine!

De sărbătoarea ta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi este o zi importantă, este ziua noastră, a tuturor. De fapt, nu este a noastră, ci a ţării acesteia care ne suportă. Poate că niciodată nu au fost mai de actualitate cuvintele „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”.
Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai slăbită ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai dezbinată ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai furată ca acum. Poate că niciodată ţara asta nu a fost mai batjocorită şi mai umilită ca acum.
Ce aş putea să-i doresc unei asemenea ţări? Ooo, dar aici sunt atât de multe de spus...
Îi doresc ca oamenii ei să o poarte în suflet tot timpul, nu numai la manifestaţii,
Îi doresc ca oamenii ei să lupte pentru propăşirea ei,
Îi doresc ca oamenii ei să o reprezinte cu cinste şi cu fruntea sus oriunde în lume,
Îi doresc ca oamenii ei să lupte pentru măreţia ei,
Îi doresc ca oamenii ei să o respecte şi să o cinstească ca pe o mamă bună,
Îi doresc ca oamenii ei să o iubească din tot sufletul şi să fie uniţi în faţa tuturor,
Îi doresc să îşi apere şi ocrotească copiii aşa cum face o mamă bună şi grijulie.
Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Să auzim de bine!

Poziţia României?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi-am terminat ziua de lucru la serviciu, mi-am terminat ziua de lucru şi acasă, mi-am terminat şi timpul alocat blogului aşa că, nu mai altceva mai bun de făcut decât să mă întind pe canapea, să iau un ziar de acum trei săptămâni şi să citesc ultimele ştiri. Chiar aşa fac iar, pentru ambinaţă, dau drumul şi la televizor.
Bla-bla-bla se spune la televizor, bla-bla-bla citesc şi eu în ziar până când, cu coada ochiului surprind o scenă. Nu am reţinut despre ce eveniment este vorba, dar văd o mulţime de preşedinţi, primi miniştri şi tot felul de personalităţi politice îmbrăcate cât mai sobru. Camera video se plimbă peste toată adunarea respectivă surprinzând diferite momente. Grupuri-grupuri, câte doi, trei sau mai mulţi, respectivii stau de vorbă, bârfesc şi se bat pe spate pe un fel de peron mai mare, în faţa unei instituţii. Un personaj este stingher, nimeni nu se opreşte în dreptul lui, nimeni nu îi vorbeşte. Omul se plimbă de colo-colo fără rost, cu mâinile în buzunare sau la spate, fără să se oprească în dreptul cuiva, fără să schimbe vreo vorbă şi fără ca cineva să îl oprească. Este greu să nu observi că este Băsescu. Este vorba de Traian Băsescu, preşedintele României. Continuă să se plimbe fără rost, se mai întoarce până când, îl văd pe Berlusconi împreună cu un tip pe care îl ţine după umeri. Cu grabă mare aceştia se îndreaptă spre Băsescu. Iată, îmi zic în sinea mea, totuşi o personalitate va vorbi cu el. Ajunşi în dreptul lui Băsescu, Berlusconi îl împinge uşor într-o parte şi, fără o vorbă, se opreşte cu însoţitorul lui în dreptul unui alt personaj politic, cu care încep o discuţie înflăcărată.
Las ziarul jos şi privesc ecranul stupefiat. Nu îmi vine să cred. Pe ecran imaginile se reiau. Nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte cu el. Se plimbă fără rost printre politicienii adunaţi acolo, se uită în sus şi în jos, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Din atitudinea tuturor celor prezenţi un lucru se desprinde cu claritate: nimeni nu îl doreşte în preajmă, nimeni nu îi agreează prezenţa, nimeni nu îl cunoaşte sau nu vrea să îl recunoască. Repet, este vorba de Traian Băsescu, personajul acela foarte popular, care face băi de mulţime. Bun sau rău, deştept sau prost, este totuşi preşedintele unei ţări membră a Uniunii Europene, a NATO etc. Ca un om să ajungă la această poziţie de neinvidiat trebuie să se străduiască ceva, mai ales într-un context în care uzanţele de protocol sunt la mare preţ. Este poziţia tipică a unui om marginalizat, evitat.
Dar, oare, să fie aceasta şi poziţia României? Este România o ţară marginalizată? Prostiile spuse şi făcute de un preşedinte îşi reflectă efectele asupra ţării? Sau prostiile făcute de oamenii unei ţări se reflectă asupra preşedintelui ei?
Să auzim de bine!