Scrisoarea unui nostalgic

Imagine preluat[ de pe hotcity.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aceasta este scrisoarea unui nostalgic, adresată celor care fac parte din generaţia NOASTRĂ, GENERAŢIA SECOLULUI TRECUT. Născuţi înainte de 1989, vedem cum casa părinţilor noştri este acum de sute de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre încă 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii paşi pe Lună, nici despre războaie sângeroase, dar ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii, care bombăne în spatele nostru că „noi nu ştim nimic”.

Suntem una din ultimele generaţii care au jucat De-a V-aţi Ascunselea, Castel, Raţele şi Vânătorii, Ţară, Ţară Vrem Ostaşi, Prinsealea, Sticluţa cu Otravă, Pac Pac, Hoţii şi Vardiştii, suntem printre ultimii are au strigat „Un doi trei la perete stai” sau care cântam “Pe o pânză de păianjen”, suntem generaţia care stătea la coadă la cabinele telefonice interurbane cu fise, dar primii care au văzut cu arată un Personal Computer. Şi primii care am văzut desene animate color. Pătuţurile noastre erau pictate cu culori tari, cu vopsele pe bază de anilină şi de plumb şi iată că suntem încă în viaţă.

Am băut fiecare dintre noi apă de la furtunul de udat florile din grădina bunicii, în loc de apă plată din sticlă, sterilizată şi purificată. Mâncam fructele aşa cum le culegeam pentru că nu aveam timp să le spălăm şi nu făceam colici sau crampe, iar pe mâini ne spălam doar când ne luau părinţii de pe urmă. Părinţii ne luau cu ei la cozi ca să cumpere o sticlă de lapte în plus şi totuşi nu am murit de foame.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea pe el haine gen Lee era deja copilul unui pilos. Băieţii îşi scriau numărul fotbalistului preferat cu pastă de dinţi pe tricouri, iar fetele îşi coseau steluţe şi inimioare pe blugi. Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere şi umblam în uniformă şcolară cu număr matricol pe braţ. Noi nu aveam închizători speciale pentru copii la flacoanele de medicamente sau la uşi. Răceala era singura boală ştiută pe care o tratam cu un ceai fierbinte şi cu o frecţie cu spirt.

Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleza şi am cântat la aniversări MULŢI ANI TRĂIASCĂ, nu HAPPY BIRTHDAY. Spuneam mişto şi fain în loc de cool. Am sorbit din ochi singurul serial care se difuza doar odată pe săptămână... şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor. Ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare ca să înţelegem câte ceva. Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau machetele alea de maşini, atât de bine făcute încât păreau reale.

Când mergeam cu bicicleta, nu purtam căşti de protecţie, nici cotiere şi nici genunchere. Ne juleam coatele sau genunchii, ne spărgeam câte o buză, plângeam puţin şi a doua zi eram ca noi, fără SMURD şi tratamente recuperatorii. Între timp, ne consolam cu ciocolata Pitic şi cu clasicele pahare de sirop cu sifon de la cărucioarele cu dozatoare aflate la colţul străzii...

Stăteam ore în şir ca să ne facem rotile sau cărucioare pe rulmenţi. Cei norocoşi, care aveau şi o stradă în pantă, îşi făceau vânt de la capătul din sus al străzii, iar la jumătatea drumului îşi aduceau aminte că nu au frâne. După câteva „întâlniri” cu tufişurile verzi, am învăţat cum să ne oprim din scurt.

Noi am ascultat The Beatles şi The Rollingstones pe furiş, clasamentele lui Cornel Chiriac ne scoteau din minţi şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele de la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Pe ei, dacă îi întrebi, îţi vor răspunde că „muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!” Am citit Licurici, Pif şi Hercule (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut Cico şi sucuri cu sifon fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.

Ne zgâriam sau ne făceam tot felul de zgaibe, ne fracturam câte o mânã sau câte un picior, mai pierdeam un dinte, dar nu era nici o reclamaţie pentru aceste incidente la poliţie. Vina era în totalitate a noastră şi a doua zi eram la fel de prieteni cu vinovatul sau cu victima.

Noi nu ne dădeam beep-uri, doar ne fluieram ca să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului. Stăteam strânşi ciopor în casa celui dintre noi care avea fericirea să aibă un televizor urmărind filme sau emisiuni de care acum, nici noi nu ne mai amintim.

Ieşeam să ne jucăm, nu ne conversam virtual pe Messenger sau SMS, preferam să ne vedem faţă în faţă, să alergăm, să ne căţărăm pe garduri sau în pomi, să facem orice numai să nu stăm în casă. Iar singura condiţie era să venim în casă la apusul soarelui. Nu existau telefoane celulare şi singura modalitate de a vorbi cu un prieten era să ieşi din casă şi să suni la uşa lui. Iar părinţii noştri nu aveau încotro şi trebuiau să aibă încredere în noi.

Noi nu am avut Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, televizor cu 999 canale şi Picture in Picture, aparate video, telefoane celulare personale, calculatoare, chatroom pe Internet sau televiziune prin cablu... În schimb, AVEAM PRIETENI REALI, cu care alergam, ne ciufuleam şi săream toată ziua. Prieteni reali, palpabili, din carne și oase care vorbeau, râdeau și se mișcau. Ne jucam sau ne certam între noi fără scandaluri între părinţi şi fără plângeri la poliţie! Cum reuşeam? Ne jucam cu beţe şi mingi, alcătuiam echipe pentru a juca o „partidă”; nu toţi eram aleşi şi nimeni nu se supăra; nu se ajungea ca un prieten să aibă traume psihologice şi să necesite consiliere psihologică posttraumatică. Dacă ne supăram între noi, era suficient să strigăm sub geamurile vinovatului “Mama lui Nicuşooor!”.

Mâncam biscuiţi, pâine cu unt sau cu untură, am băut numai băuturi cu zahăr şi nu cu zaharină sau alţi îndulcitori şi nu am avut niciodată probleme cu sănătatea sau cu greutatea, pentru că ne jucam mereu... şi stăteam la aer mereu.

Abia aşteptam la chefuri să jucăm Fântâniţa sau Flori, fete sau băieţi sau Sticla sau Adevăr sau Provocare sau orice ne dădea un pretext să pupăm pe gură pe cine „iubeam”. Noi suntem cei care încă au mai „cerut (sau li s-a cerut) prietenia”, care încă roşeam la cuvântul „SEX”, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative pe care apoi, să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie „De cine îţi place?” că ne place de el/ea.

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi nu am avut scaune speciale în maşini, maşinile nu aveau air bag şi nici centuri de siguranţă şi nimeni nu era preocupat de lipsa lor, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncăm.

Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă şi tot noi spuneam bancuri politice în şoaptă şi cu atenţia sporită. Suntem o generaţie de învingători, de visători, de pioneri...

Aveam libertatea copilăriei şi lipsa ei de griji şi totuşi am reuşit să învăţăm să ne gestionăm problemele. Marea întrebare e: CUM AM FĂCUT să supravieţuim? Şi, mai ales, să fim persoanele care suntem acum? Poate că am fost plictisitori şi primitivi, dar în mod sigur am fost foarte fericiţi şi am trăit o viaţă cât se poate de reală. Aparţii acestor generaţii? Dacă eşti de-al nostru... Felicitări!

Să auzim de bine!