Dizidenţa la români

Imagine preluată de pe ziare.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Într-o postare anterioară făceam o uşoară aluzie la dizidenţa română. Mai bine zis, la subţirimea ei. Spre deosebire de alte ţări, unde aceasta s-a manifestat plenar (şi nu mă gândesc acum doar la Cehoslovacia şi nici doar la vremurile moderne), la noi s-a manifestat în cel mai pur stil balcanico-românesc. Cei cărora nu le plăcea regimul fugeau peste graniţă şi se angajau la Europa Liberă, ulterior dovedindu-se că au fost colaboratori ai Securităţii... Iar cei care nu fugeau la Europa Liberă, plecau în Vest cu diferite de burse şi granturi... În mare, cam aceasta a fost imaginea dizidenţei noastre. Ca de obicei, un lucru făcut la întâmplare şi fără finalitate. Iar mult trâmbiţata literatură de sertar s-a dovedit un mare fâs.

Ca să aveţi o imagine cât mai realistă a situaţiei, vă voi oferi două exemple. Eram într-o localitate de provincie, imediat după Revoluţie. În timp ce aşteptam rezolvarea unor acte în holul primăriei, un post de radio difuza un interviu cu un scriitor român, declarat dizident bineînţeles DUPĂ Revoluţie. La un moment dat autorul, mirat de cererea reporterului de a-şi proba dizidenţa, spune:

- Cum, dar în ultima mea lucrare acest lucru este evident. Ascultaţi aici: “... iar soarele apunea după dealuri...”

Reporterul îşi manifestă ignoranţa declarând că nu vede nicio dizidenţă în acest pasaj. Scriitorul nostru îi răspunde:

- Nu sunteţi atent. Ia urmăriţi-mă: soarele ... ei? Apunea ... ei, nici acum? Dar este foarte clar! Aici eu prevăd sfârşitul lui Ceauşescu!

Să mai comentăm o asemenea dizidenţă? Mi se pare o glumă proastă. Un alt exemplu, de data asta celebru, al felului în care a fost înţeleasă dizidenţa la români este şi faimoasa declaraţie a unui fost preşedinte (dar au mai fost şi alţi politicieni cu aserţiuni asemănătoare) în care mărturiseşte că s-a înscris în P.C.R. pentru a-l sabota din interior... Probabil că şi Ceauşescu o făcuse din aceleaşi considerente...

În mod conştient sau subconştient, această laşitate şi lipsă de bărbăţie a avut repercusiuni chiar asupra titularilor, făcându-i ca să adopte cele mai aiuritoare atitudini doar din dorinţa de a arăta că ei sunt „curaţi”. Dovedit istoric este faptul că întotdeauna, în orice condiţii, intelectualitatea unei ţări a avut o orientare de stânga. Şi este de înţeles. Numai în România, ca urmare a acestor refulări, intelectualitatea a avut şi are o orientare de dreapta. Efectul a fost dezastruos pe toate planurile. Istoria naţională a fost umilită şi batjocorită, tradiţiile terfelite şi uitate, teritoriul ameninţat de separatism, moravurile aruncate la gunoi, totul la presiunea unei intelectualităţi debusolate. Manifestarea cea mai evidentă a acestor refulări am avut ocazia să o vedem cu prilejul alegerilor pentru primăria Bucureştilor (oraş în care intelectualitatea are o pondere deosebită). Şi astfel, am ajuns ca să avem parte de primari precum Crin Halaicu sau Viorel Lis, doar din dorinţa, nejustificată faptic, de a avea un primar „de dreapta”, de a arăta că „noi” nu suntem şi nu gândim în termeni comunişti sau socialişti.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în dorinţa refulată de a se afirma ca adevăraţi gânditori şi oameni de atitudine, iar nu nişte trepăduşi care stăteau cu capul plecat pe vremea comunismului, intelectualitatea noastră a considerat că este cazul să-şi dea cu părerea chiar şi atunci când acest lucru nu era cerut sau constituia o eroare. Aşa a ajuns Preşedintele Băsescu ca să fie nevoit să refuze titlul oferit de Academia Română.

Nu a existat nicio problemă politică în care intelectualitatea noastră să nu îşi dea cu părerea cu un evident accent „de dreapta”, dar tăcerea a fost deplină atunci când a fost sau este vorba de probleme sociale sau economice. Personal, nu am cunoştinţă de nicio formă de atitudine a intelectualităţii româneşti privind extinderea consumului de droguri, a prostituţiei sau a şomajului. Nici în ceea ce priveşte situaţia pensionaruilor sau a sistemelor de învăţământ şi sănătate. Dar ne este dat să auzim nenumărate comentarii legate, de exemplu, de cuvântările lui Adrian Năstase. Această atitudine a împins intelectualitatea românească spre un comportament nu numai greşit, ci chiar aberant. Căci, cum poate fi numită situaţia dintr-o ţară în care este criticată opoziţia şi nu puterea? Iar în această privinţă cred că ne putem mândri cu calificativul de unicat.

Iar situaţia actuală mă determină să cred că nu îşi vor schimba năravul, chiar dacă părul a început să le încărunţească...

Să auzim de bine!