Biserica Sfânta Sofia

Biserica Sfânta Sofia

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un turist rătăcit prin Istanbul. Asta sunt, un turist rătăcit prin Istanbul. Istanbul, un oraş mare, mult prea mare pentru mine. Am măsurat şaizeci de kilometri de la semnul de intrare în localitate până la hotelul din Cornul de Aur unde sunt cazat...

Mă plimb pe străzile oraşului şi nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că nu mă pot orienta, ci pentru că, aidoma oraşului imens, numărul monumentelor şi al locurilor istorice este pe măsură. Am norocul să cumpăr un ghid al oraşului, dar chiar şi aşa, este puţin, mult prea puţin ce cuprinde. Am o zi întregă la dispoziţie şi încă nu ştiu încotro să mă îndrept. Istorie la tot pasul, indiferent că este vorba de clădiri, de biserici, de situri arheologice, toate sunt într-un număr enorm. Parcă toată istoria s-a strâns în acest oraş. Monumente creştine sau musulmane, biserici, palate, muzee, case, multe case şi multe străzi de un pitoresc inegalabil. Istoria a două mari religii se împleteşte aici năucind turistul. Merg pe o străduţă în pantă şi mă opresc ca să admir o cafenea cu câteva perne cât toate zilele aşezate pe trotuar, iar pe ele, tineri şi tinere bând cafea sau stând la taclale. Totul e mult, totul e mare, până şi pernele cafenelelor...

Intrarea

Câteva clipe de evaluare şi mă decid: voi începe cu Biserica Sfânta Sofia. Urc o străduţă, mă opresc la o casă de schimb pentru a avea bani de intrare şi ajung într-o piaţă enormă. În stânga văd Biserica Sfânta Sofia în toată grandoarea ei. De la distanţa la care mă aflu nu pot spune altceva decât că este o clădire mare, dar nu de o mărime care să mi se pară ciclopică. Poate şi din cauză că imaginea ei este echilibrată de cea a Moscheii Albastre care se află pe latura opusă a pieţei, construcţie la fel de frumoasă şi de impunătoare. Proporţiile şi liniile ei exterioare nu excelează în frumuseţe, poate şi datorită numeroaselor adăugări care i-au fost făcute pentru a putea suporta uriaşa greutate a cupolei. Dar chiar şi aşa, se pot recunoaşte trăsăturile ei bizantine cele mai pure. Plătesc biletul de intrare, mă supun controlului antitero şi intru în curtea de acces. În mod surprinzător, intrarea nu se face prin partea frontală, ci undeva, prin latura ei stângă, printre două contraforturi enorme. Şi istoria începe să mă învăluie... Pragul din piatră al intrării este tocit pe mijloc de paşii nenumăraţilor credincioşi sau turişti care l-au călcat. Şi acelaşi lucru îl pot observa cu uşurinţă la toate pragurile întâlnite mai apoi. Culoarul în care intru îmi oferă primele imagini după care sufletul meu tânjea. Sus şi pe feţele arcadelor, văd crucea creştină şi imagini de îngeri care sunt acolo de o mie cinci sute de ani aşteptându-mă. Rămân tăcut şi nemişcat minute în şir privindu-ne în ochi. Câte v-a fost dat să vedeţi aici, voi, sfinţilor îngeri? Câte fapte şi câţi oameni aţi văzut voi în atâta ocean de timp? Mă rup cu greu din acest loc şi intru timid, aproape în vârful picioarelor, în nava centrală.

Culoar lateral

După Revoluţie am avut ocazia să vizitez Casa Poporului, actuala clădire a Parlamentului, o construcţie imensă. Nu am reuşit să stau în ea mai mult de douăzeci de minute şi am ieşit ca din puşcă. Nu pentru că este o clădire mare, ci pentru că mărimea ei este inumană, nu are nicio proporţie omenescă în ea, m-am simţit strivit. Dar aici este cu totul altceva. Nava uriaşă în care pot manevra uşor câteva elicoptere este complet aerisită. Nicio coloană nu îţi stânjeneşte privirea, niciun perete, niciun ornament. Totul este extraordinar de simplu şi de uşor. Imaginile plutesc în jurul meu şi, deşi deasupra mea este imensa cupolă, sufletul meu se simte atât de liber încât îmi vine să întind mâna şi să o ating. Înaintez cu grijă până în mijlocul uriaşei săli şi rămân cu privirea aţintită spre cupolă. Secole de istorie mi se derulează prin faţa ochilor şi întrebări la care nu pot găsi răspuns mă chinuie. Biserica a fost construită pe la anii cinci sute după Christos. Cinci sute de ani o despart de moartea Mântuitorului, cam tot atât cât ne despart pe noi, cei de azi, de moartea lui Ştefan cel Mare. Dar câte s-au întâmplat în aceşti cinci sute de ani comparativ cu acei cinci sute de ani? O istorie împietrită care a explodat pur şi simplu. Între anul zero şi anul cinci sute nu reţin ca să se fi întâmplat evenimente notabile pe plan social, cultural, politic sau economic poate doar obişnuitele războaie... Pur şi simplu nu pot face o comparaţie cu ce s-a întâmplat de la o mie cinci sute încoace... Continui să admir cupola, uşor deformată pe unele porţiuni datorită lucrărilor mai mult sau mai puţin reuşite de restaurare. Când primele voievodate se înfiripau, ea era acolo, împreună cu sfinţii şi arhanghelii pictaţi pe pereţi. Tot acolo era şi pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Iar secolele treceau, treceau... Domni şi domnitori apăreau, ţări se înfiripau, oameni mureau în războaie, dar ea era tot acolo. Acelaşi acoperământ minunat îl oferea şi creştinilor refugiaţi în faţa turcilor cuceritori, atunci când măreaţa capitală a căzut sub loviturile tunului meşterului Orban. De la înălţimea ei aproape cerească i-a privit şi pe musulmanii veniţi ca să se roage după ce a fost transformată în moschee. Iar secolele nu conteneau. Când Mihai Viteazul unifica Ţările Române ea era tot acolo şi se încărca de istorie. De la înălţimea ei a văzut moartea Brâncovenilor şi tot acolo se afla în vremea Războiului de Independenţă. Nu a clintit-o nici Primul Război Mondial şi nici cel de al Doilea. Peste o mie cinci sute de ani mă privesc de la înălţimea a peste o mie cinci sute de ani de istorie. A fost martora epocii cruciadelor sau a cuceririi Lumii Noi, generaţii după generaţii au apărut, au crezut că vor împărăţi pământul şi au dispărut ca un fum...

Arcadă

Încerg să mă rup de această legătură şi să mă deplasez pe dalele aflate acolo de o mie cinci sute de ani pentru ca eu să vin într-o primăvară a secolului douăzeci şi unu şi să le admir. Ajung în locul marcat unde citesc cu stupoare pe o tăbliţă că pe acest amplasament stăteau împăraţii bizantini la încoronare. Pe acest amplasament! În imaginaţia mea întind mâna curios să ating mantiile lor decorate cu purpură şi blănuri preţioase, coroanele lor din aur masiv bătut cu cele mai preţioase piete, urechile mele sunt atente la glasurile lor grave rostindu-şi jurămintele şi la corurile bisericeşti, solemnitatea momentului este de neegalat. Aici, în acest pătrat marcat pe dale, aici au stat cei care încheiat alianţe sau au dezbinat familii, au constituit sau au desfiinţat localităţi sau ţări doar printr-un semn al mâinii, aici au stat cei care au urzit comploturi şi au ţesut alianţe, aici a crescut şi a decăzut un mare imperiu. Urmăresc din ochi spaţiul alocat împăraţilor pentru rugăciune şi nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să încep şi eu să mă rog.

Cupola

Cu greu mă desprind de încântarea şi uimirea provocată de uriaşa sală şi mă îndrept spre drumul care mă duce la etaj. Spun drumul pentru că are lăţimea suficientă pentru a trece o căruţă. Aceleaşi dale lustruite şi tocite de milioanele de paşi, aceleaşi imagini de îngeri şi cruci pe tavan... parcă lucrate de o mână măiastră, care sunt şi acum, după atâta mar de vreme la fel de frumoase, la fel de vii cu modelele lor bizantine. Ajung la etaj şi primul lucru de care mă minunez este mărimea mormântului unui cavaler cruciat, mort în a patra cruciadă. Un mormânt acoperit de o dală care nu poate ascunde un trup mai înalt de un metru cincizeci. Aceştia să fi fost oare marii şi renumiţii cavaleri ai cruciadelor? Luptătorii cu inimă de leu, braţ de fier şi spadă necruţătoare erau de statura unor copilaşi?

Nava

Las cavalerul să îşi continue odihna-i eternă şi mă îndrept spre loja împărătesei. De aici, de sus, eşti tentat să crezi că imensa clădire îşi va pierde din măreţie. Nimic mai fals! Abia ajuns aici începi să înţelegi la ce înălţime se află cupola, abia de aici poţi cuprinde aproape în întregime uriaşa navă. Mă cuprinde regretul că tonele de cărţi citite nu mă ajută să îmi pot exprima sentimentele. Am pierdut de mult noţiunea timpului şi nu mă mir. Doar mă aflu într-un loc în care timpul şi-a încetinit mersul. Ochii îmi cuprind o mie cinci sute de ani de slujbe, creştine sau musulmane, o mie cinci sute de ani cu credincioşi care ascultă şi se roagă, o mie cinci sute de ani de împăraţi şi sultani se perindă la picioarele mele. Părăsesc loja împăratului şi încep un tur al etajului. Icoane minunate făcute din mozaic sau pictate mă privesc de pe pereţi. Culorile strălucitoare, scriitura şi reprezentarea bizantină mi se par nepreţuite. Citesc fiecare cuvânt cu atenţie de parcă aş vrea să îl învăţ pe de rost. În faţa mea este începutul creştinismului, începutul ortodoxiei, este începutul credinţei. Ce gândeau acei oameni care au pictat aceste minunăţii acum o mie cinci sute de ani? Ce simţeau, cât de mare le era credinţa în Dumnezeu, în ei sau în opera lor? Erau oare animaţi de ideea că mâna lor desenează pe un perete o mie cinci sute de ani de istorie? Ce simte un om care creează istorie? Trecuseră deja vreo două sute cincizeci de ani de când fusese scrisă ultima Evanghelie atunci când marea biserică a fost ctitorită. Rugăciunile celor o mie cinci sute de ani de credincioşi, fie ei creştini sau musulmani, nu au părăsit incinta şi plutesc în jurul meu...

Locul încoronării

Îmi continui periplul şi, în mod surprinzător nu simt nicio oboseală. Ba, chiar mă încearcă un uşor sentiment de invidie gândindu-mă la cei care au venit aici ca să se roage în anul 732 sau 986 sau 1014 sau 1239 sau 1385 sau oricând au trăit şi au vrut... Ies prin Poarta Împărătescă rămasă neschimbată de o mie cinci sute de ani şi mă opresc în mica curte pentru a mai arunca o ultimă privire. Un mic chioşc pentru ablaţiunea islamică îmi atrage privirile cu arabescurile lui încântătoare. O convingere începe să mi se înfiripe: măreţia Imperiului Bizantin nu a dispărut. Un imperiu păgân uriaş, întins pe durata a peste două mii şi o sută de ani şi-a păstrat nemurirea printr-o biserică creştină. Cupola ei de dimensiuni incredibile o păstrează şi o ocroteşte. Mă întorc şi mai privesc odată marea biserică. Simt că sufletul meu s-a schimbat, că altfel voi simți credința din mine, că uriașa biserică s-a cuibărit în sufletul meu. Da, este acolo, mare, blândă şi ocrotitoare şi tot acolo va fi când eu nu voi mai fi nici măcar o amintire. Odată ajuns la această concluzie simt că mă pot uita la ceas, simt că am revenit în lumea mea. Da, este aproape seară şi mă îndrept spre hotel rugându-mă la Dumnezeu ca să-mi dea putere să ţin minte tot ce am văzut.

Ornament



Sfinții



Ieșirea

Să auzim de bine!

Loja împăratului

 

P.S. Dedic această postare lui Nelu_A, un mare amator de călătorii și un mare suflet, atât de mare încât se poate împărți și cu alții.