Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarăşi suntem strânşi cu toţii în cabană în vederea reciclării periodice anuale. Deja suntem ghizi cu vechi state de serviciu, hârşiţi şi trecuţi prin cele mai fericite sau nefericite întâmplări. Nu ne încântă absolut deloc perspectiva de a sta timp de o săptămână închişi în cabană, făcând rapeluri sau simulări de primul ajutor, nici de orientare sau alte alea. Ca nişte oameni maturi ce suntem, considerăm că cea mai potrivită ar fi fost o săptămână de linişte, în care să nu facem nimic altceva decât să mâncăm şi să dormim. Eventual, să ne uităm la televizor...
Unanimitatea părerilor face ca acest aspect să nu mai necesite comentarii. Stăm la cursuri încruntaţi, răspundem în doi sau trei peri, ne mişcăm cu încetinitorul, nicio glumă de-a instructorului nu ne poate face să zâmbim. Ce să mai comentez, atmosfera e încărcată, apăsătoare aş putea spune dacă aş fi un spirit balzacian. Iar cabana neîncălzită accentuează această stare.
Singur Gicu e alert. Gicu e un oltean mic şi păros, cu o gură mare şi o fire neastâmpărată. Bun ca ghid, bun camarad, om plin de viaţă şi bunăvoinţă. Dar nu acum, nu în aceste momente avem nevoie de aşa ceva. Iar ăsta e lucrul pe care nu-l înţelege şi continuă cu veselia şi glumele lui de când se scoală până se culcă.
Nervozitatea pe care ne-o provoacă spiritul lui vioi îl aduce pe Mircea în situaţia de a-l admonesta cu prilejul mesei de prânz:
- Bre, Gicule, ne-ai înnebunit cu veselia asta a ta. Mai taci naibilor din gură că ne doare capul!
- Frate, ăsta sunt eu, ce să fac, răspunde nevinovat Gicu.
- Îţi spun eu ce să faci: duşuri reci să faci! Cât mai multe!
Gicu tace umil cu ochii în farfurie, iar noi continuăm ca să înfulecăm pe tăcute şi privindu-ne chiorâş. Dar nu pentru mult timp pentru că îl văd pe Mircea că lasă mâncarea şi se uită lung la Vlad. Simţindu-se privit, Vlad se opreşte şi el din procesul masticaţiei, răspunde privirii lui Mircea, după care se uită la mine cu tâlc. Gicu continuă ca să molfăie satisfăcut un copan, iar eu sunt într-o mare dilemă pentru că nu înţeleg sensul privirilor lui Vlad. Şi nici pe ale lui Mircea, care acum, se uită şi el lung la mine. Ca să nu le stric impresia de mamifer inteligent pe care şi-au format-o despre mine, le fac cu ochiul şi dau din cap cu subînţeles. Mulţumiţi de răspuns, cei doi îşi reiau procesul de fagocitoză.
Masa se termină şi, până să reintrăm la sală, avem cam o oră de program de voie, program pe care toţi, cu excepţia lui Gicu, îl folosim pentru o aţipeală uşoară, de frumuseţe, tolăniţi prin paturi. Mă conformez programului, mă întind pe pat şi văd cu stupoare că sunt încadrat de Mircea şi de Vlad, ambii ţintuindu-mă cu privirea.
- Să nu daţi la faţă, le spun eu schiţând un gest de apărare.
- Ce faţă? Ce dat? Eşti diliu? Doar ne-ai făcut cu ochiul că eşti de acord.
- A, da, sigur! Cum să nu fiu de acord cu aşa ceva? încerc eu o scăpare din încercuire.
- Atunci e perfect, zice Mircea. La ora două crezi că ar fi potrivit?
- În timpul mesei? îi întreb eu nevinovat.
- Masă la ora două noaptea? Tu eşti sănătos la cap? Am zis două, nu paisprezece!
- A, da, e şi mai bine! Sigur, la două, aşa rămâne! le spun eu răsuflând uşurat.
- Ne-am gândit că tu eşti cel mai potrivit pentru că te culci întotdeauna cel mai târziu.
O sumedenie de întrebări mă mistuie, aşa că nu mai rezist şi explodez:
- Ce două? Ce târziu? Ce v-aţi gândit? Ce eu? Fraţilor, tensiunea e prea mare, iar eu nu mai rezist! Am totuşi o vârstă, ce Dumnezeu!
Cei doi parcurg un moment de confuzie. Doar sunt cel mai tânăr din grup. Se privesc reciproc subliniindu-şi privirile cu mişcări semnificative ale arătătorului la tâmplă.. Într-un final, Vlad, fiind cu trei săptămâni mai bătrân, consideră că e cel mai îndreptăţit ca să ia cuvântul:
- Frate, stai liniştit, viaţa nu îţi este periclitată. E vorba de Gicu. Ne-am gândit să-i aplicăm un tratament de liniştire.
Oho, e groasă! îmi zic eu luminat, bănuind cam despre ce este vorba.
- Am înţeles. E clar. Şi eu ce am de făcut?
- Păi, uite cum ne-am gândit. Noi plasăm în salteaua patului de deasupra lui câteva sticle de 2,5 litri pline cu apă rece. De la dopuri, tragem o sfoară pe după paturi până la patul tău. Cum tu vii cel mai târziu în dormitor, tot ce ai de făcut este ca, înainte de a adormi, să tragi uşor de sfoară până simţi că dopurile au ieşit. Crezi că poţi duce la bun sfârşit o acţiune de genul ăsta? Te vezi suficient de matur?
- O, da, o, da! le răspund eu cu entuziasm. Vă puteţi baza pe mine!
Şi trecem la fapte. Flăcăii montează după mintea lor sticlele cele pline pe sub saltele, poziţionează sfoara până la căpătâiul patului meu, iar eu îmi văd de programul obişnuit până la ore târzii din noapte. Vin în dormitor, îmi iau pijamaua şi mă vâr în culcuş. Dar nu uit să trag zdravăn de sfoară înainte de a mă cuprinde somnul. Şi adorm instantaneu, după cum îmi este obiceiul.
De întâmplat, s-a întâmplat exact cum fusese prevăzut: litrii de apă s-au scurs complet din sticle, apa a început să îmbibe ţesătura saltelei, de scurs pe jos, s-a scurs foarte puţină şi nicidecum în capul lui Gicu, iar Mircea, cel care dormea deasupra, a sforăit toată noaptea cu spatele pe salteaua cea udă şi a răcit.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!