Suflete pereche

Imagine preluată de pe 220.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt acasă la mama în cadrul vizitei cotidiene. În afara preocupărilor curente, una nouă a mai apărut: supravegherea unei perechi de porumbei.

Totul a pornit de la faptul că o pereche de porumbei şi-a făcut cuib pe pervazul ferestrei de la bucătărie. Aflat într-o poziţie care mi se pare incomodă, chiar lângă articulaţia ferestrei, cuibul e făcut din crenguţe rupte şi fire de iarbă uscată. Faptul că deschidem sau închidem geamul nu este un impediment pentru tânăra pereche. Periodic la punem apă proaspătă într-un vas şi pâine înmuiată în apă. Dar nici aceste acţiuni nu neliniştesc nevinovatele păsări. De fiecare dată le vorbesc cât pot de liniştitor şi ele mă privesc calme, cu ochişorii lor rotunzi. Ce este însă demn de menţinut este cu totul altceva.

De când a început clocitul celor două ouşoare, perechea are o comportare cât se poate de nobilă. Atunci când ea, porumbiţa stă pe ouă, el, porumbelul, zboară neobosit şi îi aduce mâncare. Dar lucrurile nu sunt bătute în cuie pentru că, atunci când el, porumbelul stă pe ouă, ea, porumbiţa, zboară după hrană. Ceea ce nu poate fi considerat decât un comportament exemplar, pentru ambele păsări.

O cunoştinţă din vecini are o pisică. Gândindu-se la singurătatea ei, cunoştinţa i-a achiziţionat un motănoi pentru o mai plăcută tovărăşie. În mod firesc, după o perioadă în care au făcut cunoştinţă, sentimentele celor două feline s-au materializat în şase pisoiaşi cât se poate de frumoşi şi de flămânzi.

Ce credeţi că a făcut motanul la aflarea acestei veşti? Credeţi că s-a dus la o bere mică cu prietenii? Sau că au început să-i sticlească ochii după alte mâţe? Nici vorbă! Pe durata procesului fătării şi ulterior, în perioada lăuziei tinerei mame, motanul în cauză a stat neclinitit lângă pisică, a lins-o de încurajare şi a mângâiat-o permanent cu lăbuţele.

De mic copil am fost învăţat că educaţia este un apanaj al omului, că noi, oamenii educăm sau dresăm animalele după conduita noastră, pe care o considerăm model. Dar iată două situaţii în care oamenii au destule de învăţat de la animale.

Să auzim de bine!

Crăciunul creştinilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că am reuşit să prindem şi Crăciunul acestui an... Încet, încet, navigând printre crize şi recesiuni, printre salarii tăiate şi pensii micşorate, evitând spitalele noastre mortale şi preţurile în creştere, am reuşit. Deşi Crăciunul nu depăşeşte durata unui sfârşit normal de săptămână, efectele psihologice de liniştire, de finalizare în vederea unui nou început, chiar sentimentul de odihnă, sunt devastatoare. Organismul nostru parcă aşteaptă aceste zile cu convingerea că, după aceea, suntem mai împliniţi, mai odihniţi.

Iar vestitorii apropiatelor sărbători nu au întârziat ca să apară. Tuborg şi-a lansat berea Tuborg Christmas Brew cu care ne cadoriseşte la fiecare sfârşit de an de câţiva ani buni, dovedind o încremenire în proiect demnă de o cauză mai bună... Vodafone şi Orange s-au întrecut în a ne face oferte, cu sau fără căciuliţă, pentru tot felul de pachete şi pentru sărbători, ajutându-ne să remarcăm faptul că au rămas printre puţinii furnizori care mai au reclame la televizor... Producătorii de medicamente au umplut piaţa de tot felul de laxative şi curăţitoare, semn bun după părerea mea, pentru că ne arată că românii încă mai au loc de strâns cureaua...

Tarabele au început să împânzească locurile lăsate libere de şoferii care sunt împiedicaţi ca să parcheze, oferindu-ne tot felul de cadouri şi mărunţişuri, bineînţeles că tot cu destinaţia sărbătorilor şi tot începând din noiembrie... Iar după o absenţă de fix un an de zile, au apărut pe scenă şi Ştefanii Bănică şi Hruşcă, cu dorinţa evidentă de a mai scoate şi ei ceva din banii rămaşi prin buzunarele românilor. Gestul lor nu trebuie criticat pentru că, oricum, nu îi vom mai vedea preţ încă un an...

Oriîncotro te uiţi vezi afişe, promoţii şi anunţuri care mai de care mai atractive cu produse sau servicii oferite promoţional cu ocazia sărbătorii Crăciunului. Culori vii, imagini tentante, chiar şi apariţia unor personaje de cel mai prost gust, după părerea mea, numite Crăciuniţe (?), cântece şi clipuri cu colinde romtelecomunizate ne atrag atenţie din noiembrie că iată, Crăciunul e aproape!

Da, Crăciunul, una din marile sărbători creştine este aproape. O sărbătoare creştină la care nimeni, dar absolut nimeni nu pomeneşte de caracterul ei creştin, de adevăratul ei sens, de adevărata ei semnificaţie. Pentru că nu Moş Crăciun este eroul acestei sărbători creştine. Pentru că nu lui ne rugăm atunci când suntem la ananghie. Pentru că nu lui îi mulţumim atunci când suntem sănătoşi sau când visele ni se împlinesc.

Cultura Coca Cola ne-a împăienjenit minţile şi inimile, ne-a rupt de adevărata credinţă, l-a alungat pe Dumnezeu din casa, din şcoala şi din sufletele noastre. Ne închinăm comerţului, obiectelor sau produselor, sufletele ni sunt pline de gânduri legate de telefoane mobile, de bere sau confecţii, dar nu de liniştea şi înţelepciunea credinţei. Ştim numele renilor lui Moş Crăciun, dar nu ştim numele magilor care au vestit naşterea Mântuitorului.

Ne mirăm de existenţa tinerilor debusolaţi, care bântuie oraşele între două spargeri în căutarea surselor pentru o nouă porţie de drog fără să înţelegm că sufletele le sunt goale la fel ca o sticlă de Coca Cola băută din oferta de sărbători. Ne mirăm de răutatea şi violenţa din noi care explodează în orice moment şi în orice loc fără să ne gândim că minţile ne sunt subjugate ultimului model de smartphone şi nu ideilor de bine şi înţelegere. Nu mai ştim să apreciem devotamentul, profesionalismul sau eleganţa, nu mai ştim ce este aceea ţinută, comportament, civilitate, dar ştim pe de rost manele sau ultimele aventuri ale celor mai noi vagaboande. Credinţa din noi nu mai este de mult una creştină, este una comercială.

Iubesc emoţia încercată atunci când fac sau primesc cadouri, iubesc spiritul de linişte şi armonie al Crăciunului, dar îl urăsc pe Moş Crăciun, pentru că urăsc comerţul cu suflete, urăsc să mă închin comerţului, performanţă atinsă doar de noi, cei care ne numim creştini. Sărbători fericite vă doresc!

Să auzim de bine!

Sufletul ucigaş

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

"Durerile sufleteşti pot omorî inima! Organul situat dedesubtul sternului a fost considerat multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea cam 7.000 litri de sânge - volumul unei căzi de baie înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde datorită unor influenţe genetice sau a unui mod de viata nesănătos - înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele psihice "atacă inima" literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale din Occident, lucrează mână în mână cardiologi, specialişti în psihosomatică şi psihologi.

Această nouă orientare medicală are la bază constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.

Boala a fost numită "sindromul inimii zdrobite" şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.

Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o catastrofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum este Corina Popa, suferă de o perioadă îndelungată pentru ca, la un moment dat, să se prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. "Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare - cronică şi acută", afirmă specialiştii. "Deja cu luni de zile înainte de infarctul propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu."

Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este întotdeauna mortal.

Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri - un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e major.

Lipsa aprecierii

În cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. "La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nicio clipă de odihnă", povesteşte el. "Treptele în instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul ca nu-mi fac munca îndeajuns de repede." Apoi a apărut o colega nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de el - după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara în pat.. Abia împlinise 40 de ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica regulat joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar în final, fusese supus unui ultim soc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima. Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane iniţial sănătoase.

Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce au mai bun în ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta. Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa unor şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără niciun fel de recunoştinţă.

Dar şi cine nu lucrează poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un nou refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer - asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct!

Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc. Vulnerabilitatea la stress depinde pe de-o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi aptitudinile dobândite. Ce exigenţă avem faţă de noi înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.

Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fatale

Este un fapt dovedit că oamenii care suportă un stress emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc vicios: la ei pragul de "alarmă" a coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.

Foarte aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi. Depresia constituie un stress permanent pentru organism. Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială. "Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp", spun medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de sport.

Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea - pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist. Dar multe victime ale stress-ului merg pe această cale numai după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va deveni depresiv ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.

Pompa cu funcţionare non-stop

Fără ca noi să fim conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.

Mărimea: Inima este cât pumnul stăpânului ei.

Greutatea: La un adult: 300-350 grame.

Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut): Adult, 60-80; Nou-născut, 140; Maratonist, 35

Numărul bătăilor de inimă la un adult: În cursul unei zile, 100.000; în 70 de ani de viaţă, circa 3 miliarde.

Începutul

Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.

Capacitatea de transport: Pe zi, 7.000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie); în 70 de ani de viaţă, 178 milioane litri de sânge.

Oprirea

Inima încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.

Infarctul

Din numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii."

Să auzim de bine!

Articol preluat de pe http://relatiifericite.blogspot.com/2009/11/inima-starile-si-iubirea.html

Azi, de Paşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!



Ceva îmi spune că aţi presimţit că azi nu voi publica nicio piesă. Cine a ghicit acest lucru, primeşte de la mine 10 puncte şi o bilă verde! Aşa este, nu public nicio piesă pentru că astăzi vă doresc tuturor ca să auziţi o cu totul altă muzică. Este muzica oferită de o voce de aur, pe o muzică înălțătoare, într-un lăcaș fără egal: Biserica Sfânta Sofia.

Pe lângă aceasta, vă doresc să auziţi muzica sufletelor voastre şi a celor dragi vouă, vă doresc să vă încântaţi sufletul cu pace şi înţelegere, vă doresc să vă scăldaţi în muzica vieţii, a bunătății şi a iertării!

Azi este cea mai importantă zi a anului, a anilor şi a timpurilor. Să fiţi sănătoşi, să fiţi fericiţi, să fiţi veseli, să vă bucuraţi de viaţa din jurul vostru şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru fiecare zi dăruită.

Eu voi încerca să fiu la Biserica Albă la prânz, la slujba de la ora 12. Nu numai ca să ascult slujba şi în limba greacă, dar şi pentru fantasticul cor al bisericii care, atunci când îl ascult, simt cum mă ridică de la podea...

Să auzim de bine!

Hristos a înviat! Χριστός Ανέστη!

Dansez pentru mine

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Astăzi sunt într-o zi de „dolce far niente”. Asta înseamnă că, după ce mă plictisesc de citit, trec să mă plictisesc de televizor. Când mă plictisesc şi de acesta, mă reîntorc la citit şi o ţin tot aşa până mă plictisesc de ambele şi dau drumul la muzică. Acum, sunt la momentul numit televizor. După câteva minute sunt atât de revoltat de ceea ce văd încât închid aparatul, arunc cartea cât colo şi pun nişte muzică house cu Mastiksoul. Ce m-a revoltat atât de tare? Ei bine, dragii mei, vă voi spune: nimic altceva decât emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cei care m-au văzut pe stradă au rămas poate surprinşi văzând că eu, omul cel milos, nu dau de pomană cerşetorilor. Desigur, cel mai cunoscut motiv este acela că nu am încredere că sunt cerşetori adevăraţi (aşa cum, de altfel, nu prea ai în ce să ai încredere în România...). Dar, în logica mea, există un motiv mai puternic. Acela că nu vreau să mă joc de-a Dumnezeu. Căci ce altceva înseamnă să îi dau unui cerşetor pomană şi altuia să nu îi dau (posibilităţile mele sunt limitate şi nu pot da TUTUROR cerşetorilor)? Contribui la acţiunile organizate şi comune care se adresează tuturor, dar nu la susţinerea financiară a aurolacilor. Nu înseamnă altceva decât să mă erijez într-o putere divină care hotărăşte că acesta va avea azi bani de o pâine (în cazul absurd în care îşi va cumpăra o pâine), iar celălalt nu. Personal, joaca de-a Dumnezeu mi se pare cea mai mizerabilă dintre toate, cel puţin din cauză că este ceva peste puterile noastre de oameni.
Am posibilitatea să pot urmări şi alte posturi de televiziune. Mă refer aici la cele străine. Ei bine, şi pe unele din aceste posturi am vizionat concursuri de dans, dar cu cea mai mare plăcere pentru că rămâneau ceea ce erau, adică concursuri de dans. Concurenţii veneau, dansau, cei mai buni luau o cupă sau ceva bani de buzunar şi plecau fericiţi. Nu numai cei de pe locul întâi, ci şi cei de pe locurile doi sau trei pentru că este o performanţă reală să ieşi pe locul doi sau trei la un concurs de dans. Iar ei veneau mai puţin pentru premiu şi mai mult pentru plăcerea dansului. Crainici decenţi, profesionişti, care nu vorbeau cu gura strânsă sau care se abţineau de la glume deplasate şi ţineau minte măcar numele concursului la care participă (nu ca la noi, unde tipa de la microfon-îmi este greu să o numesc prezentatoare-a anunţat că urmărim emisiunea „Surprize, surprize”). Deci, un concurs de dans rămânea un concurs de dans. Oamenii veneau, dansau DE PLĂCERE, câştigau sau nu şi plecau.
Noi, în neamprostia care ne caracterizează cu predilecţie de le Revoluţie încoace, ce ne-am zis? Ia hai să băgăm şi nişte hârdaie de lacrimi, ca să facem audienţă, deh, ia hai să ne jucăm puţin de-a Dumnezeu! Ia hai să vină concurenţii nu de plăcerea dansului (pe mulţi îi auzim văitându-se ca de un chin), ci cu gândul la TBC-ul tatălui, iar dacă câştigă premiul cel cu mama leucemică, cel cu tatăl cu TBC va avea o ocazie minunată să-şi transforme necazul în durere şi să plece mai necăjit decât a venit! Ia hai să ne batem noi joc puţin de sentimentele şi de speranţele oamenilor, nu mult, doar cât să ne crească audienţa! Iar facă din asta iese şi o mică reclamă pentru aşa zise vedetele noastre, cu atât mai bine.
Personal, o consider cea mai ruşinoasă emisiune. Aşa că, mă întorc al Mastiksoul, ascult “Jacobino” şi dansez pentru mine.
Să auzim de bine!

Despre adevăratul Crăciun

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi s-a întâmplat nu odată ca, pe vremea lui Ceauşescu, să merg cu părinţii la prieteni, la video. Bunînţeles că nu era doar prilej pentru vizionarea unor filme, ci şi prilej de bucurie a revederii, a comunicării. Vizionările se prelungeau adesea târziu în noapte şi nu numai datorită lungimii filmelor. Se schimbau impresii, se spuneau bancuri, se făceau comentarii. Ce era însă interesant la aceste vizionări era şi faptul că se vizionau reclamele (filmele fiind în majoritatea lor copiate de pe diverse canale străine de televiziune). Eram efectiv atraşi de colorit, de jocul de imagini sau de mesaj. Ce nu ne dădeam seama atunci era că, de fapt, eram atraşi de mirajul societăţii de consum.
Iată că ne-a dat Dumnezeu societate de consum. Acum avem firme private, mai mari sau mai mici, patroni şi salariaţi, avem produse din ţară sau din import, produse la care se face o reclamă pe măsură. Nu este obiectul acestui articol calitatea reclamelor româneşti (ca să folosesc un eufemism), dar ele există în fapt. Într-un film văzut cu ani în urmă, personajul principal era asaltat de reclame pe toate căile şi în toate felurile: la radio sau televizor, pe pereţii tunelului de metrou sau în vagonul de metrou, pe ceas sau la telefon etc. Deşi viaţa noastră se derulează acum, în 2009 şi nu în 2173, nu suntem departe de această imagine. Vedem reclame la tot pasul, suntem asaltaţi de ele, au devenit o componentă a vieţii noastre. Crăciunul a ajuns şi el subiect de reclamă: Vine Crăciunul, vine Crăciunul! strigă tot felul de glasuri la televizor.
Unii, probabil dintre cei mai harnici, au început să-i facă reclamă Crăciunului de la jumătatea lui noiembrie. Ceea ce, personal, mi s-a părut o chestie total deplasată, chiar dacă privim problema doar din punct de vedere comercial. Ni se prezintă tot felul de promoţii, tot felul de oferte şi avantaje, de parcă Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului ar fi una de cumpărături. Nu ni se spune nimic despre adevăratul spirit al Crăciunului, despre adevărata lui semnificaţie. Se face comeţ cu Crăciunul aşa cum se face cu detergenţii de vase sau abonametele telefonice. Nu am văzut nicio reclamă în care, chiar dacă e vorba de un produs comercial, măcar fundalul imaginilor să sugereze adevăratul spirit al sărbătorii. Ni se arată toate ipostazele posibile cu Moş Crăciun, dar nicio imagine a Fiului lui Dumnezeu. Copiii îi trimit scrisori lui Moş Crăciun pentru a le aduce cadouri, mereu mai multe cadouri, dar nu se roagă pentru părinţii lor. În loc să ne plecăm fruntea în faţa Dumnezeului, îngenunchiem smeriţi în faţa Sfântului Comerţ. Sunt creştin fără a fi bigot, dar nu pot să mă împac cu ideea comerţului cu credinţa. Crăciunul a devenit o sărbătoare a cadourilor sau a cumpărăturilor, în loc să fie o sărbătoare a sufletului, a bunătăţii şi a bucuriei. Nu ne este destul că suntem păcătoşi, ne luptăm din răsputeri să fim şi ticăloşi. Copiii din dotare sau ai rudelor mă asaltează cu întrebări despre eventualele cadouri, în loc să-mi bucure sufletul cu colinde sau cântece de sărbătoare. Au uitat şi am uitat de mult de datini şi de obiceiuri, suntem nişte stane lipsite de suflet şi credinţă, dar atunci când facem sau ni se face un rău ne întrebăm de unde vine acesta. Ne dorim să avem lucruri cât mai multe şi mai de preţ, lăsându-ne sufletele pradă invidiei, răutăţii şi lăcomiei (personal, recunosc faptul că, în interval de trei ani, am avut trei cuptoare cu microunde). Nu văd în grila de programe a niciunui post de televiziune o emisiune consacrată cultivării liniştei sau bunătăţii. Ne place să ne uităm prin gaura cheii la tot felul de emisiuni cu conotaţii intime, dar nu vrem să ne uităm în sufletele noastre printr-o uşă larg deschisă. Asistăm apatici la o siluire a sufletelor pentru un câştig cât mai mare. Am devenit profitori şi risipitori, ne urâm şi ne învrăjbim, dar nu renunţăm la poleiala consumului. Suntem laşi complăcându-ne acestei situaţii impuse de lăcomia de bani.
Urăsc Crăciunul de consum, urăsc Crăciunul comercial, nu vă doresc un Crăciun comercial fericit şi nici Sărbători comerciale fericite!
Vă doresc să fiţi buni, miloşi, împăcaţi cu cei din jur şi cu sufletele voastre, să fiţi sănătoşi şi să aveţi puterea să vă bucuraţi viaţă şi de lumea din jur, să vă umpleţi sufletele cu gânduri şi fapte bune. Să fiţi împreună cu cei dragi de Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului şi casa să vă fie luminată!
Să auzim de bine!