Efectul Plafar

Imagine preluată de pe hemoroizi.info

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mă aflu în apropierea unui centru Plafar. Trecerea este pur tangenţială, alta fiind destinaţia mea dorită. Ca de obicei, în faţa centrului, văd grupul aferent de pensionari şi, în timp ce trec pe lângă ei, surprind câteva referiri în fonie la ceaiul de tătăneasă. Pe moment, simt cum valuri de râs ma inundă. Indiferent de afecţiune, indiferent de vârsta pacientului sau gravitatea bolii, peste tot aud de minunile făcute de ceaiul de tătăneasă. Ai guturai? Întreabă o pensionară practicantă şi îţi va recomanda ceaiul de tătăneasă. Ai icter? Ceaiul de tătăneasă face minuni. Vrei să scapi de bătături? Foloseşte ceai de tătăneasă. Eşti constipat? Ceaiul de tătăneasă te va ajuta. Ai diaree? Tot ceaiul de tătăneasă te va ajuta. Şi câte şi mai câte...

Ca om matur, sunt tentat să iau în râs aceste recomandări şi chiar o fac de cele mai multe ori. Dar acum, trecând pe lângă aceşti pensionari, o întâmplare din copilărie îmi vine în minte.

Mi-am exprimat dorinţa expresă de a merge şi eu alături de cei adulţi la secerat. Mama bună (bunica, în limbajul local) îmi dă voie, cu rugămintea de a fi atent la seceră şi la ce mişcări fac. În pantaloni scurţi, cu desaga pe umăr şi cu secera în mână, mă îndrept spre locul care îmi fusese alocat în urma rugăminţilor mele. Încep seceratul mai pe ştiute, mai pe brodite. Când obosesc, mă mai ridic şi îmi îndrept mijlocul, dar nu prea des ca să arăt că sunt asemeni oamenilor mari.

Au trecut deja vreo două ore de secerat şi, pentru un copil ca mine, oboseala începe să-şi spună cuvântul. O mişcare neatentă şi harşt! degetul mare de la piciorul stâng este pe jumătate tăiat chiar de la îmbinarea falangelor. Las secera jos şi mă uit mirat. Preţ de câteva secunde nu se întâmplă nimic, apoi, brusc, un şuvoi de sânge începe să pulseze şi o durere sfâşâietoare mă străpunge până în creier. Mă ridic şi mă uit în jur neştiind ce să zic sau ce să fac. Un vecin mă vede aşa cum stau buimac, uitându-mă când în jur, când la picior. Îmi este ruşine ca să mă vait, dar la fel de bine îmi dau seama că ceva trebuie făcut. Omul se ridică, se alarmează de paloarea mea şi mă întreabă:

- Ce-i, copile? Ce-ai păţit?

Fără o vorbă, încerc să ridic piciorul afectat ca să îi arăt degetul. Prins doar în câteva pieliţi şi cu sângle gâlgâind, degetul atârnă alarmant nu numai pentru mine, ci şi pentru bietul om care, mă ia în braţe, mă culcă pe pământ şi îmi strânge puternic cu o batistă bucata tăiată la locul ei. Apoi, fără o vorbă, mă ia pe sus şi o ia la fugă spre casa noastră.

- Le’ Dochiţă, le’ Dochiţă! Vină repede! Ia să vezi ce ţi-o păţit domnişorul...

Mama bună iese alarmată din casă, iar bunul om îi explică păţania mea.

- No, dară nu-i bai, mă linişteşte ea în timp ce mă mângâie. Stai numa’ stai!

O văd că îi face semn omului că totul e în regulă, apoi începe să mă trateze. Se duce pe lângă gardul casei şi culege câteva mănunchiuri de “Coada şoricelului”. Apoi, pe fierul unei securi, pune câteva frunze din planta culeasă şi o bucăţică de slănină. Cu altă secure începe să bată cele două componente până când acestea se transformă într-o pastă albicioasă. Îmi spală bine rana cu câteva doze bune de palincă, pune amestecul păstos pe capetele cioturilor şi în jurul lor, mi le strânge bine cu o cârpă şi gata, tot tratamentrul s-a terminat.

Tratamentul a fost repetat timp de o săptămână, până m-am plictisit eu de el, pentru că rana se cicatrizase perfect şi degetul era la locul lui. Unde este şi acum bine mersi...

Să auzim de bine!