Omul cu scaune la cap



Imagine preluată de pe simexgrup.ro



Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum vă spuneam într-o postare anterioară (despre utilitatea salamului), compania noastră era singura din cazarmă care CEREA ca să meargă la instrucţie în fiecare luni. O logică simplă te duce la ideea că acest lucru ar fi trebuit să conducă la citarea noastră pe ordin de zi, la felicitări şi grade acordate comandanţilor. Din păcate, lucrurile nu stăteau chiar aşa... Şi asta din cauza unei deprinderi de-a noastre care punea piedică oricăror felicitări.

O deprindere nevinovată dar, ca toate deprinderile nevinovate, neînţeleasă de superiori... Este vorba de faptul că nu vroiam ca să dormim. Mai bine zis, nu vroiam ca să adormim. Şi asta nu oricând, ci la orele stabilite prin program.

Poate că nici acest lucru nu ar fi fost ceva insurmontabil, dar din cauza acestei deprinderi, dimineţile eram atât de chiori de somn, încât ni se refuza accesul la arme de frică să nu ne împuşcăm.

O stranie întâmplare făcuse ca, printre noi, să se numere oameni cu diferite calificări. Iar când spun asta, mă gândesc doar la două exemple: aveam printre noi chiar şi un circar şi un trompetist. Astfel încât, serile din compania noastră se prelungeau mult către orele dimineţii, devenind adevărate cenacluri şi focare de cultură (asta nu e zisă de mine, am găsit-o într-o revistă de educaţie politică...). După masa de seară ne plimbam uşor prin curtea unităţii pălăvrăgind despre ultimele noutăţi şi ultimele bârfe, după care mergeam la dormitor în mod oficial. În mod neoficial de data asta, odată ajunşi la dormitor, începea dezmăţul. De cu zi avusesem grijă ca să ne facem aprovizionarea cu cele necesare, cum ar fi caşcaval, salam, unt, conserve de peşte, murături etc.

Odată început programul, puneam toate bunătăţile pe masă şi deschideam programul de varietăţi. Partea muzicală era susţinută de trompetist care, neavând trompeta cu el, utiliza în acelaşi scop goarna unităţii. Sunetele obţinute sunt greu de descris, dar pot spune că atrăgeau şi animalele, în special măgarii de prin zonă...

Circarul se dădea în spectacol cu tot felul de numere de jonglerie sau prestidigitaţie. Cel mai de succes era numărul în care arunca cu baionetele în jurul corpului unuia dintre noi, care este aşezat în dreptul unei uşi. De obicei, acest număr se efectua ceva mai târziu în noapte pentru că ne lua destul timp ca să-l îmbătăm pe unul din noi suficient de mult încât să accepte să stea drept ţintă...

Transmisioniştii veneau cu diverse scule de redare audio şi muzicale care, folosite la intensitate maximă, făceau un tămbălău de nu se mai înţelegea om cu persoană.

Reprezentaţia devenea astfel deosebit de distractivă şi de atractivă, lucru uşor observabil din orele târzii la care se termina. Normal că a doua zi, la apelul de dimineaţă, trebuia ca să fim sprijiniţi de cineva din spate, după care, aidoma unor orbeţi, bâjbâiam până la primul pat din primul dormitor. Situaţia nu putea trece neobservată de către superiorii noştri aşa că nu mare ne-a fost mirarea văzând că ne este trimis pe cap un sergent numai piele şi os, dar deosebit de aprig. Imediat respectivul s-a pus cu pedepsele pe noi şi cu tot felul de ameninţări, lucruri care nu fac cinste unui antropoid. Dar cultura ne intrase în sânge, drum de întoarcere nu mai exista. Atunci când masele prind drag de cultură şi de manifestările ei cele mai nobile, nicio piedică nu este suficient de puternică pentru a le sta în cale (asta tot din revista aia o am...). Ideea unui răspuns pe măsură ne-a venit într-o seară când, după activitatea de dezechipare, sergentul cel nou ne-a ordonat cu voce sumbră:

- Să nu mai văd taburetele aruncate aşa, la întâmplare prin dormitor! Vreau să le văd aranjate frumos, aici la uşă! Voi veni după stingere ca să verific! ne ameninţă el cu vocea ca un tunet.

Taburetele respective nu sunt altceva decât nişte scăunele de formă dreptunghiulară, făcute din fier şi câteva stinghii de lemn, folosite în mod uzual pentru depunerea uniformei peste noapte. Nu sunt mai grele de 5 sau 6 kilograme o bucată...

Ne aşezăm imediat la o scurtă şedinţă clandestină de pregătire tactică.

- Frate, a ordonat ca să le aşezăm la uşă, spune Vlad.

- Da, aşa e, confirmă Gicu după câteva secunde de gândire, dar nu a spus şi CUM...

- Şi nici precis UNDE, intru şi eu în vorbă. La uşă, la uşă, dar unde la uşă? În stânga, în drepta?

- Da, fraţilor, aşa este, nu a făcut aceste precizări absolut necesare, confirmăm cu toţii dând din cap a gândire matură. Acest om habar nu are de orientarea tactică în teren...

- Păi, atunci, hai să le aranjăm cum ştim noi, vine din nou Vlad cu iniţiativa.

Şi ne apucăm de aranjat. Suntem vreo douăzeci şi cinci în dormitor, ceea ce înseamnă cel puţin tot atâtea taburete. Le aranjăm la linie, meticulos în jurul şi DEASUPRA uşii de intrare în dormitor, clădite unul peste altul astfel încât, singurul scăunel pe care nu se mai sprijinea un altul era cel din vârf. Bunînţeles că avem grijă ca să le dispunem într-un echilibru cât mai instabil. După care, cu conştiinţa împăcată a lucrului bine făcut, ne băgăm sub pături şi adormim.

- ZDRUUUM, BANG, BADABANG, ZDRONG, AAAH!

Aceasta a fost succesiunea sunetelor apocaliptice care ne trezesc brusc. Sărim ca iepurii de sub pături şi începem să ne chiorâm la lumina slabă a becului de veghe. Sub maldărul de scăunele nu se mai vede niciun supravieţuitor... Trec câteva momente în care se mai aude ici-colo câte un taburet rostogolindu-se încă, după care o mână se iveşte din maldărul aflat la uşă. E un semn că tocmai am scăpat de Curtea Marţială, aşa că răsuflăm uşuraţi. Încet, încet, dintre fiarele şi lemnele care îl înconjoară, se iveşte şi trupul sergentului nostru cel aprig. Se scutură şi, ţinându-se cu mâna de spate, iese din dormitor şontâc, şontâc, zicând:

- Mi-aţi făcut-o! Mă predau!

A fost ultima lui observaţie pentru că, din acel moment a devenit cel mai bun prieten al companiei noastre.

Să auzim de bine!