Thasos în doi (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi se anunţă o zi la fel de frumosă şi călduroasă. Suntem la micul dejun şi ne facem planuri pentru incursiunile de azi. Tocmai molfăi o linguriţă plină cu dulceaţă amestecată cu miez de nucă şi smântână (e delicioasă!), că îmi văd soaţa că se strâmbă. Nu e prima dată când are o asemenea mimică atunci când nu-i place mâncarea, aşa că îmi continui linsul castronelului spunându-i:
- Dacă nu-ţi place, nu mai mânca.
- Ced că mi-am spart un dinte, îmi răspunde ea tristă.
Situaţiile excepţionale impun măsuri excepţionale, aşa că las la o parte orice mâncare, ne schimbăm şi plecăm urgent în Limenas. Am plecat în Limenas pentru că am considerat că este imposibil să nu existe măcar un medic stomatolog (nu dentist, aşa cum spun reclamele noastre idioate). Dar, pe drum, îmi dau seama că nu am remarcat nicăieri un asemenea anunţ.
Parchez într-o zonă cât mai centrală şi mă gândesc care ar putea fi sursa noastră de inspiraţie (ulterior, discutând despre întâmplare cu unul din patronii Doukas, acesta şi-a exprimat regretul că nu m-am gândit la el ca la un prieten, pentru că m-ar fi putut ajuta). Şi alegerea îmi cade pe o farmacie, noţiunea de farmacie părându-mi-se cea mai apropiată de aceea de medic. Intru în prima farmacie, salut şi îmi exprim problema. Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Aţi citit bine? Hai să facem un repetir: Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Acum aţi prins ideea? Iese fără ca măcar să tragă uşa după el. Ce alarme, ce lacăte, ce-s alea? După o scurtă distanţă intrăm într-un magazin de pantaloni şi omul ne face prezentările, după care se întoarce la farmacia lui. Repet povestea şi bunul om începe să dea câteva telefoane, după care ne spune să-l urmăm. Şi plecăm în aceleaşi condiţii ca adineaori. Adică, lăsând uşa larg deschisă şi stativele cu pantaloni expuse pe trotuar. Nu alarmă pusă, nu vorbă lăsată vecinului, nu uşă închisă cu şapte lacăte, nimic din toate astea. Vouă, cititorilor români, vă vine să credeţi că asemenea întâmplări sunt reale?
Şi mergem cale de vreun sfert de oră, până ajungem la un cabinet de stomatologie situat într-o vilă cochetă, după care îi mulţumim şi ne luăm rămas bun (e un fel de a zice pentru că, de atunci şi până la plecare, l-am vizitat în fiecare seară şi ne-am promis o reîntâlnire atunci când va veni în România). Nefiind o urgenţă, aşteptăm cale de un pacient, după care suntem invitaţi în cabinet. În timp ce doctoriţa aplică tratamentul necesar, eu am un schimb de impresii cu ea, prilej cu care aflăm detalii despre ea şi familia ei, că a studiat medicina în Bucureşti, că este un oraş care i-a plăcut foarte mult şi pe care îl vizitează anual. O cred, pentru că şi mie îmi plac Bucureştii, aşa că facem un schimb de cărţi de vizită şi ne promitem o reîntâlnire în plen în Bucureşti. La final, buna doctoriţă face un gest neaşteptat şi ne invită în cabinetul ei personal, unde ne taie chitanţă pentru suma plătită şi ne dă adeverinţă pentru asigurător deşi, la sosire, ne avertizase că nu are contract încheiat cu niciun asigurător.
Cu problema rezolvată, finanţele zguduite şi timpul de plajă aproape trecut, ne gândim că salvarea ne poate veni doar de la cea mai apropiată plajă, aceasta fiind cea de la Pachis. Luăm Pachis cap compas şi, după câteva minute, suntem cu maşina parcată la un loc pe care îl credem că e cu umbră dar care, la plecare, se va dovedi o amăgire, pentru că găsim maşina în plin soare. Ocupăm vremelnicele locuri, după care, încă îmbrăcat, îi spun îngrijorat soţiei:
- Dragă, ar trebui să merg urgent la bar să comand ceva în contul umbrelei, ştii bine.
- Dar am mai stat aici şi am comandat ceva mai târziu, se miră ea. Măcar dezbracă-te!
- Ştiu, dar nu vreau să ne facem de râs, îi răspund eu cu trupul deja îndreptat spre bar.
Acum, prietenii ştiu deja motivaţia puseului meu de corectitudine: este viciul din mine, iar la bar se află prietenul meu barman care, deja mă priveşte cu ochi nerăbdători.
- Daaa, un mojito mare, rece, pentru plajă. Repede! îi comand eu pe când mă apropiam.
Adevărata prietenie româno – greacă îşi arată roadele, pentru că bunul om se apucă să prepare menta pe când încă nu terminasem comanda.
Întors la umbrelă, ne tolănim vicioşi şi ne permitem chiar o mică discuţie.
- Vezi, îi spun eu, acum a înţeles perfect ce i-am comandat.
- Asta spuneam şi eu, poate ei nu înţeleg întotdeauna ce le spui.
- Imposibil! Există termeni consacraţi şi la ei. De pildă, beach bar.
- Ce e cu beach bar?
- Nimic, şi ei spun beach bar.
- La mojito?
- Nu, la beach bar.
- Păi, era vorba de mojito, iar tu ai spus că la mojito îi spun beach bar.
- Nu, am vrut să spun că la beach bar îi spun beach bar.
- Dacă la beach bar îi spun beach bar, atunci la mojito cum îi spun?
- Cum să-i spună? Tot mojito.
- Şi de ce nu ai spus aşa de la început?
E clar, tratamentul susţinut cu frappe o predispune la ironii la adresa mea, aşa că o sărut şi ne reîntorcem la lenea din noi.
Ziua terminată, trecem pe la hotel pentru cuvenita spălare şi schimbare, după care abordăm oraşul. Nu ne este încă foame, aşa că decidem să ne aşezăm pe o bancă pe faleză, ca doi pensionari. A fost o alegere cât se poate de inspirată. Soarele asfinţind, culoarea mării şi ţipetele pescăruşilor, liniştea sufletească care domină locurile, toate astea au creat o atmosferă al cărei romantism îl vom resimţi mult timp. Ne decidem să abordăm o tavernă mai ciudată descoperită ieri unde, pentru cinci euro, eşti servit cu patru souvlaki (pentru necunoscători, sunt un fel de frigărui), o salată şi pâine servite pe o coală de hârtie şi un suc sau o bere. Merită, iar conversaţia purtată în greceşte cu ospătarul îmi creşte brusc cota de simpatie din partea acestuia. Teminăm seara cu un set de clătite cu îngheţată mâncate cu tihnă şi cu convingerea ospătăriţei că ştiu greceşte mult mai bine decât afirm.
Ne-am simţit atât de bine, încât soţia îmi oferă o surpriză: se oferă să conducă ea la întoarcere. Gest de o mare imprudenţă din partea-i pentru că, din acel moment, ea a devenit şoferul familiei pe toată durata şederii pe insulă... ceea ce a permis creşterea semnificativă a consumului de bere pe cap de turist. Iar la hotel, toate vechi şi toate noi, adică nici astă seară nu avem televizor.
Să auzim de bine!

Barul Hattrick-se poate şi aşa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În viaţa oricărui bărbat vine un moment când lucrurile trebuie tranşate: ori aşa, ori aşa. Cum s-a întâmplat şi cu mine mai dăunăzi când, amintindu-mi că sunt şi eu bărbat, am decis ca să mă comport ca atare. Drept urmare, ajuns acasă m-am proţăpit în faţa soţiei şi am declamat:

- Vezi că diseară te scot în oraş!

Ascultătoare cum îi este felul, o văd că se duce la cămară şi revine cu sacoşele de piaţă în mâini.

- Nu, m-am referit la ALTFEL de scos în oraş, îi precizez eu văzându-i confuzia.

Şi ne-am suit în maşină având referenţial barul Hattrick. Pentru necunoscători, localul este amplasat undeva, prin Centrul Vechi al Bucureştilor.

În mod surprinzător, găsesc un loc de parcare nu departe de stabiliment şi ne pregătim ca să intrăm în miezul acţiunii.

Prima impresie este obositoare. Pur şi simplu pentru că trebuie să urc două etaje. Şi iată-ne ajunşi în local. Curat, foarte curat este a doua impresie. Şi a treia. Şi până la sfârşitul mesei. Ecrane cât toate zilele pe pereţi, pentru că este un local unde ai ocazia ca să urmăreşti diverse transmisii sportive. Parşiv cum sunt, venisem cu intenţia ca, pe timpul mesei, să urmăresc campionatul mondial de snooker, dar am renunţat cu uşurinţă chiar de la început.

Am renunţat din cauza ospătarului care şi-a început activitatea cu o cuvântare ciudată şi nemaiauzită pe plaiurile noastre:

- Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere!

Rămânem perplecşi. Cum aşa, am ajuns ca în România un ospătar să îşi ceară scuze? E nemaipomenit, iar gestul lui mă face ca să uit de partida de snooker.

Seduşi de amabilitatea dovedită a omului, facem comanda, care nu întârzâie ca să apară. Ei, dragii mei, dacă până acum încă mai erau vagi urme de snooker prin creierul meu, acum acestea au dispărut complet. Pentru că ceea ce văd în faţa ochilor sunt două farfurii uriaşe, conţinând fiecare câte o porţie la fel de uriaşă. Deşi sunt om matur, cu armata făcută la infanterie, nu mă pot abţine ca să îl întreb pentru cine sunt asemenea porţii, pentru că noi suntem doar doi, nu patru.

Zâmbind, omul mă asigură că sunt pentru noi şi, de frică să nu ni le ia înapoi, ne repezim să înfulecăm. Nu înainte de a comanda şi două pahare uriaşe de bere, care ne este adusă rece şi aburindă, exact aşa cum îi stă ei bine. Platourile conţin un număr enorm de aripioare care, probabil, au aparţinut unor păsări cu un vădit comportament atletic, pentru că sunt dolofane şi pline de carne. Aripioarele se odihnesc temporar pe un pat din cartofi prăjiţi, suficienţi cât să sature un cal (presupunând că îi plac cartofii prăjiţi). Iar peste aripioare, ei bine, peste aripioare... ce credeţi că se află peste aripioare? Nimic altceva decăt câte o lingură de sos. Dar ce sos..., ce sooos... O minunăţie de sos! Ultimul loc în care am reuşit să mâncăm un sos ca lumea a fost pizzeria, acum desfiinţată, de la Favorit. E drept, acolo o cunoşteam pe bucătăreasă...

Lingem sosul cu aviditate, albim oasele bietelor aripioare de orice urmă de carne şi ne îndopăm cu cartofii care nu se mai termină. Totul având pe fundal o muzică de calitate redată la un nivel de calitate. Aici, este cazul ca să vă destăinui o intimitate: niciodată nu am suportat localurile în care se ascultă muzică la volum ridicat, fie ele şi în Grecia... Consider că, dacă am intrat într-un local cu o persoană, am intrat nu numai ca să mâncăm ca disperaţii, ci ca să şi cuvântăm, ca nişte humanoizi ce se respectă.

Şi aşa, încet, încet se termină şi masa noastră. Vine momentul plecării şi suntem salutaţi cu tot respectul, fapt care mă determină să îl asigur pe ospătar că îmi voi face impresiile cunoscute pe blog. Ceea ce am şi făcut.

Pentru cârcotaşi, ţin ca să subliniez că aceasta NU este o postare publicitară şi că între mine şi respectivul local NU există nicio relaţie comercială sau de colaborare. Doar una de bun simţ.

Să auzim de bine!