Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În viaţa oricărui bărbat vine un moment când lucrurile trebuie tranşate: ori aşa, ori aşa. Cum s-a întâmplat şi cu mine mai dăunăzi când, amintindu-mi că sunt şi eu bărbat, am decis ca să mă comport ca atare. Drept urmare, ajuns acasă m-am proţăpit în faţa soţiei şi am declamat:
- Vezi că diseară te scot în oraş!
Ascultătoare cum îi este felul, o văd că se duce la cămară şi revine cu sacoşele de piaţă în mâini.
- Nu, m-am referit la ALTFEL de scos în oraş, îi precizez eu văzându-i confuzia.
Şi ne-am suit în maşină având referenţial barul Hattrick. Pentru necunoscători, localul este amplasat undeva, prin Centrul Vechi al Bucureştilor.
În mod surprinzător, găsesc un loc de parcare nu departe de stabiliment şi ne pregătim ca să intrăm în miezul acţiunii.
Prima impresie este obositoare. Pur şi simplu pentru că trebuie să urc două etaje. Şi iată-ne ajunşi în local. Curat, foarte curat este a doua impresie. Şi a treia. Şi până la sfârşitul mesei. Ecrane cât toate zilele pe pereţi, pentru că este un local unde ai ocazia ca să urmăreşti diverse transmisii sportive. Parşiv cum sunt, venisem cu intenţia ca, pe timpul mesei, să urmăresc campionatul mondial de snooker, dar am renunţat cu uşurinţă chiar de la început.
Am renunţat din cauza ospătarului care şi-a început activitatea cu o cuvântare ciudată şi nemaiauzită pe plaiurile noastre:
- Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere!
Rămânem perplecşi. Cum aşa, am ajuns ca în România un ospătar să îşi ceară scuze? E nemaipomenit, iar gestul lui mă face ca să uit de partida de snooker.
Seduşi de amabilitatea dovedită a omului, facem comanda, care nu întârzâie ca să apară. Ei, dragii mei, dacă până acum încă mai erau vagi urme de snooker prin creierul meu, acum acestea au dispărut complet. Pentru că ceea ce văd în faţa ochilor sunt două farfurii uriaşe, conţinând fiecare câte o porţie la fel de uriaşă. Deşi sunt om matur, cu armata făcută la infanterie, nu mă pot abţine ca să îl întreb pentru cine sunt asemenea porţii, pentru că noi suntem doar doi, nu patru.
Zâmbind, omul mă asigură că sunt pentru noi şi, de frică să nu ni le ia înapoi, ne repezim să înfulecăm. Nu înainte de a comanda şi două pahare uriaşe de bere, care ne este adusă rece şi aburindă, exact aşa cum îi stă ei bine. Platourile conţin un număr enorm de aripioare care, probabil, au aparţinut unor păsări cu un vădit comportament atletic, pentru că sunt dolofane şi pline de carne. Aripioarele se odihnesc temporar pe un pat din cartofi prăjiţi, suficienţi cât să sature un cal (presupunând că îi plac cartofii prăjiţi). Iar peste aripioare, ei bine, peste aripioare... ce credeţi că se află peste aripioare? Nimic altceva decăt câte o lingură de sos. Dar ce sos..., ce sooos... O minunăţie de sos! Ultimul loc în care am reuşit să mâncăm un sos ca lumea a fost pizzeria, acum desfiinţată, de la Favorit. E drept, acolo o cunoşteam pe bucătăreasă...
Lingem sosul cu aviditate, albim oasele bietelor aripioare de orice urmă de carne şi ne îndopăm cu cartofii care nu se mai termină. Totul având pe fundal o muzică de calitate redată la un nivel de calitate. Aici, este cazul ca să vă destăinui o intimitate: niciodată nu am suportat localurile în care se ascultă muzică la volum ridicat, fie ele şi în Grecia... Consider că, dacă am intrat într-un local cu o persoană, am intrat nu numai ca să mâncăm ca disperaţii, ci ca să şi cuvântăm, ca nişte humanoizi ce se respectă.
Şi aşa, încet, încet se termină şi masa noastră. Vine momentul plecării şi suntem salutaţi cu tot respectul, fapt care mă determină să îl asigur pe ospătar că îmi voi face impresiile cunoscute pe blog. Ceea ce am şi făcut.
Pentru cârcotaşi, ţin ca să subliniez că aceasta NU este o postare publicitară şi că între mine şi respectivul local NU există nicio relaţie comercială sau de colaborare. Doar una de bun simţ.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!